Despre comunismul femeilor din Republica lui Platon

   

                Despre comunismul femeilor din Republica lui Platon

  Motto: “ E timpul femeilor din tara barbatior “ ( Ecaterina Oproiu )

  Fragmente din Republica de Platon, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986, editie ingrijita de Constantin Noica si Petru Cretia, traducere de Andrei Cornea.

 Nota asupra volumului de Andrei Cornea, 1986 : “ Traducerea de fata are acum – vai, catre sfarsitul veacului al XX-lea abia – privilegiul de a fi prima incercare de a reda integral in romaneste textul Republicii lui Platon.”

  Rezumatul din Partea a III-a ( Cartea a V-a de la 449 a : Socrate este nevoit ca, la insistenta celor de fata, sa reia problema posesiei comune a femeilor si copiilor.(449 a-451 b.) 1.A. Primul val: educatia comuna a femeilor si a barbatilor.(451 b-457) 2. B. Al doilea val: femeile si copii vor apartine tuturor. Eugenia.Cetatea ca mare familie. Fericirea individuale a paznicilor ( comunisti) Razboiul si pacea.(457 b-471c.) 3. C. Al treile val: cum va fi cu putinta cetatea cea buna.( 471c-473b.)

  Partea A III- a:

 “ Tocmai vroiam sa continui, aratand felul in care – credeam eu – regimurile se schimba unul intr-altul cand, Polemarchos – el sedea aproape de Adeimantos – isi intinse mana si, prinzandu-l pe acesta de susul hainei, de langa umar, il facu sa se apropie de sine. Apoi alecandu-se ii zise ceva, din care n-am inteles altceva nimic, dacat :

 “ Il lasam sa ne scape, sau ce vom face ? “

 “ Catusi de putin ! “ – vorbi Adeimantos, cu vocea tare acum.

 “ Am zis :

 “ Ce anume nu lasati sa va scape ? “

 “ Pe tine “ – a raspuns el.

 “ Si de ce ? “

“ Tu ne pari – vorbi el – cam indolent si dai impresia ca ne pradezi nu de cea mai mica parte a discursului, pe care nu vrei sa-l parcurgi. Iti inchipui ca nu vei fi bagat in seama cand vorbesti atat de nemultumitor despre problema femeilor si a copiilor, cum ca oricui ii este limpede ca “ cele ale prietenilor sunt comune ”

 “…Si nu e corect, Adeimantos ? “ – am intrebat eu.

 “ Ba da – spuse acesta.  Dar acest “ corect “ , ca si altele, pretinde oarecare lamuriri, spre a sti care este felul acestei propritati comune. Caci ar putea exista mai multe feluri. Nu-l lasa, deci, deoparte pe cel avut in vedere, mai ales ca noi am tot asteptat, gandindu-ne ca vei aminti despre procreatie, anume in ce conditii oamenii nostri vor avea copii si cum ii vor creste, odata nascuti, si, in general, ca ne vei spune cum arata aceasta posesie comuna a femeilor si a copiilor, pe care o pomenesti. Caci socotim ca are o mare insemnatate pentru buna alcatuire a statului – o insemnatate decisiva chiar  - daca posesia comuna este justificata, sau nu… “

  “ Ce mai, - zise Thrasymachos - ai in vedere Socrate, ca aceste pareri apartin tuturor ! … “

  “ Sa spunem ca am scapat, in ce priveste legiuirea pentru femei, de o problema, ca de un val;  el nu ne-a inchitit pe de-a intregul cand am stabilit  ca paznicii si paznicele trebuie sa faca totul in comun;  ratiunea acestei oranduieli s-a aratat in acord cu ea insusi, afirmand atat posibilul cat si folositorul “

 “ Oho, n-ai scapat de un val micut ! “ – zise el .

 “ Vei spune  totusi ca nu e prea mare cand il vei vedea pe cel care urmeaza “

 “ Vorbeste ! “

 “ Iata legea care o urmeaza pe aceasta, cat si pe celelalte de dinainte “

 “ Care anume ? “

 “ Ca aceste femei sa apartina, toate, in comun, acestor barbati, iar nimeni sa nu traiasca separat cu vreuna ; si nici ca parintele sa nu-si cunoasca copilul sau, nici copilul – parintele … cred insa ca cea mai mare indoiala s-ar ridica in legatura cu posibilitatea sau imposibilitatea legiuirii. “

 “…Tu , asadar, legiuitorule, dupa cum I-ai ales pe barbati, tot asa, alegandu-le si pe femei, le vei da barbatilor femei, pe cat este cu putinta de asemanatoare la fire. Ei insa, de vreme ce in comun au locuintele si hrana, nimeni neposedand nimic privat, deoarece ei vor trai laolata, amestecati uni cu altii si in gimnazii si in restul locurilor care primesc cresterea, cred ca vor fi condusi de o necesitate organica spre impreunare intre ei. Sau nu crezi ca pomenesc de o necesitate ? “

( Aceasta fraza de mai sus este urmata de Nota 183, de Andrei Cornea, care spune: “ Inca Aristotel, in cartea a II-a a Politicii, critica acest comunism al femeilor propus de Platon. El arata ca sentimentele conjugale, filiale si parintesti, departe de a se intari prin extinderea lor la un gup, asa cum credea Platon, dimpotriva, in acest fel, s-ar dilua pana la disparitie. Fara a nega indreptatirile critice lui Aristotel, trebuie totusi remarcat ca aceste principii nu sunt aplicate de Platon intregii mase a populatiei, ci doar unui grup restrans, unei elite – paznicilor. Or, acestia formeaza o comunitate de exceptie, caruia nu i se pot aplica regulile ce guverneaza mersul umanitatii  “ normale “. Variate experiente de tip monastic si sectar au demonstrat, dealtfel, ca, in mare parte, principiile Republicii pot fi puse in practica, cand este vorba de un mic grup de oameni, dominati de o puternica credinta comuna…” )

 “ Vor fi manati, nu chiar de necesitati “ geometrice ”,  ci erotice – spuse el .

 Dar acestea risca sa fie inca si mai ascutite decat celelalte, cand e vorba sa convinga si sa traga dupa sine multumea.”

 “ Si inca ce ! Insa, dupa aceasta, Glaucon, nu este cuvenit, in cetatea oamenilor fericiti, si nici nu va fi ingaduit de catre carmuitori, ca ei sa se imperecheze in neoranduiala uni cu altii ori sa faca orice altceva in acelasi fel. “

 “ N-ar fi drept “ – zise.

 “ E limpede atunci ca, in cea mai mare masura, vom oranduii casatoriile sacre. Deoarece casatoriile cele mai folositoare ar fi cele sacre “

 “ Pe  deplin ! “

… “ E necesar , in temeiul principiilor asupra carora am cazut de acord, sa imperechem pe cei mai buni barbati cu cele mai bune femei cat se poate de des, si dimpotrivrar pe cei mai rai cu femeile cele mai rele. Copiii primelor cupluri trebuie crescuti, ceilati – nu, daca este vorba ca turma sa fie cat se poate de valoroasa. Toate acestea insa, trebuie sa se faca in ascuns fata de toti, in afara conducatorilor insasi, pentru ca turma paznicilor sa fie cat se poate de invrasbita … Iar numarul casatoriilor il vom lasa in seama conducatorilor, pentru ca,  in masura posibilului,  ei sa pastreze neschimbat numarul barbatilor, avadu-se in vedere razboaiele, bolile si toate cele asemenea,  astfel incat cetatea noastra, pe cat posibil , sa nu ajunga nici mare, nici mica. “

 “ Trebuie, socot, trase lozurile cu iscusinta,  pentru ca cel prea putin vrednic sa acuze, pentru fiecare casatoria, soarta, si nu pe magistrati .”

“ Chiar asa ! “

 “ Iar tinerilor valorosi in razboaie sau aiurea trebuie sa li se dea drept cinstire nu numai alte daruri, dar si o mai fregventa ocazie de a avea relatii cu femei. Indicandu-se ca motiv faptul ca , cei mai multi copii se vor naste din samanta acestor tineri. “

 “ Asa e ! “

 “ Iar pe copiii ce se tot nasc, ii preia anumite magistraturi destinate lor – alcatuite fie din barbati, fie din femei, fie mixte, caci magistraturile sunt comune barbatilor si femeilor – “

“ Da ! “

“ – pe copiii unor parinti valorosi ii vor lua intr-o cresa, ducandu-I la niste dadace care locuiesc izolat, intr-o anumita parte a cetatii. Pe cei iesiti din parinti nevrednici, sau din parinti vrednici dar nascuti cu defecte, ii vor ascunde, cum se si cade, intr-un loc tainic si nestiut . “

 “ Da, daca e vorba ca neamul paznicilor sa ramana curat – zise “

“ Acesti magistrati se vor ingriji si de hrana, aducand mamele la cresa cand alapteaza, facand tot ce e cu putinta pentru ca nici una sa nu-si cunoasca copilul propriu.  Vor aduce si alte femei ce au lapte, daca mamele nu sunt de ajuns. Se vor ingriji de toate acestea, pentru ca copiii sa suga cat timp trebuie, iar veghea si celelalte osteneli li se vor lasa in seama dadacelor si a doicilor.”

 “ Usor le mai e cu copiii femeilor de paznic !  zise el . “

  ‘ E normal – am spus eu . Sa parcurgem insa punctul urmator pe care l-am stabilit.”

  “ In ce fel “ – intreba el.

  “ Femeia sa nasca in cetate incepand cu varsta de douazeci de ani pana la cea de patruzeci. Barbatul sa inceapa a zamisli pentru cetate dupa ce ar depasi varsta iutelii celei mai mari la fuga si sa continui pana la cinzeci si cinci de ani. “

  “ Amandoi au – spuse el – la aceasta varsta, cea mai mare putere a trupului, ca si a mintii. “

   “ …Dar cum isi vor recunoaste tatii fiicele si rudele pe care acum le-ai pomenit ? “

 “ In nici un fel – am spus eu.

 “ Iata-ti, o Glaucon, comunitatea femeilor si a copiilor de paznici in cetatea ta ! Trebuie insa acum sa fim incredintati, pornind de la ratiunea lucrului, ca ea merge pe urmele restului constitutiei politice si ca este cu mult mai buna organizarea. Sau ce altceva sa facem ? “

 “ Doar astfel, pe Zeus ! “ – vorbi el.

 “ Or, nu tocmai comunitatea placerii si a durerii leaga cel mai mult atunci cand toti cetatenii se bucura de intristare in chip asemanator la ivirea si la disparitia acelorasi lucruri ? “

 “ Chiar asa “ – vorbi el.

 “ Dar nu tocmai individualizarea placerii si a durerii destrama cetatea, atunci cand unii ajung prea fericiti, iar altii prea nenorociti in legatura cu acelasi intamplari din cetate si cu aceleasi probleme ale ei ? “

 “  Cum de nu ? “ …

Project of monument for the Sacred Town from Terra Mirabilis

Project of monument for the Sacred Town from Terra Mirabilis

  Motto: " And he dreamt that there was a ladder, resting on earth, and touching the sky with its top; and the engineers of God climbed up and down on it "
(Genesis, 28;12)

 

I. Variant - height of 9,42 m with 7 elements of 1,80 each;

II. Variant - height of 64 m with 16 elements of 5,40 each.

Heightened to 64 meters, this Column, through its game with sky and people, could make every people to see "polarized light" in the form of a guarding angel, or, if you please, it could make every people to breath the angel or demon of the other.

"Diéu ou rien - always for Good - for ever and a day of Good angel."

Namely, forever and one more day Good angel.

- The Column of Love; namely I will love you eternally and even after it" (Haine). Namely I will love you "one thousand and one nights".

Behold the white nights from my Columns!

This Column will make hell blow up and heaven to descend on earth. Because us, people, have fluctuated for too long between the heaven of the heart and the heaven of nobody, and between the heaven of humbleness and the heaven of hopelessness.

"…And you've descended from the heavens to my heart. Through all the stars, as through darkness the Column Angels of Melancoly was passing across heavens to me , like a bright pillar, cutting all the air!"

It would be ideal to become planetarian angels from planetarian spirits…

While I'm working on the Column Angels of Melancoly, I observe how, with every death received as a sign of light, God utters a word. Maybe that's why I'm making sculptures with "four hands", I'm writing with my right hand "Letters of love to Princess X from the III-rd Millenium"  and with my left hand about the Art of transformation"

Pilotii orbi ... – din profetismul romanesc – de Mircea Eliade

 

 

 

Pilotii orbi ... – din profetismul romanesc – de Mircea Eliade

  Pilotii orbi

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti,
care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace,
nu este cea mai gravã crimã a ei.

Cã s-a furat ca în codru,
cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene,
cã s-a nãpãstuit tãrãnimea,
cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt,
cã s-au desnationalizat profesiunile libere –
toate aceste crime împotriva sigurantei statului si
toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru,
ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate.

Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine,
eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 –
lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã:
acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire.
Ani pe care nu numai cã i-am pierdut
(si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) –
dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.

Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace,
s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã
în fata contemporanilor si în fata istoriei:  
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã.

Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã,
de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje.
Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc:
oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care
le-a cunoscut mult încercata Europã –
luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi.

Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti
cine meritã sã supravietuiascã si
cine îsi meritã soarta de rob –
elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri,
micile sau marile bãtãlii electorale,
micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã.
Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice.

Oamenii acestia sunt invalizi:
nu mai vãd,
nu mai aud,
nu mai simt.

Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice
care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce.

Oamenii erau tot atât de cumsecade,
soldatii tot atât de viteji,
femeile tot atât de roditoare,
holdele tot atât de bogate.
Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp.
Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie.

În câteva sute de ani dupã aceea,
cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile –
si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã.
Nimeni n-a înteles ce se întâmplã,
dregãtorii fãceau politicã,
negutãtorii îsi vedeau de afaceri,
tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor.

Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere,
neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în
pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã,
în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”.

Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie,
si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei,
numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducãtorilor nostri politici,
departe de a dovedi aceastã resemnare,
într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii –
face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea.

Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi,
la ambitiile pe care si le mai pot satisface,
la orgiile pe care le mai pot repeta.

Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, c
i în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit,
iar democratii cã sunt huligan sau fascist.

Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã –
iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor.
Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã
rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia.
Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an.
Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea,
chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte.
Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor,
încurajând orice cucerire de-a lor,
preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat.
Si asta nu numai din bunãtate sau prostie.
Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând:
“antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”!

Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori,
îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã
risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde.

Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate,
cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii –
dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã.
Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor,
în asteptarea unei viitoare ofensive – si,
în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte.  

Pilotii orbi!

Clasa aceasta conducãtoare,
mai mult sau mai putin româneascã,
politicianizatã pânã în mãduva oaselor –
care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua,
sã vinã noaptea,
sã audã un cântec nou,
sã joace un joc nou,
sã rezolve alte hârtii,
sã facã alte legi.

Acelasi si acelasi lucru,
ca si când am trãi într-o societate pe actiuni,
ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace,
ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati,
iar restul Europei unchi si nasi.

Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste,
cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis,
cã pier satele românesti,
cã se schimbã fata oraselor –
ei te socotesc în slujba nemtilor sau
te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”,
care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere,
cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.

Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si
nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul.
Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei
(la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului.
Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor.

Blestemele s-au tinut apoi lant.
Mãlaiul a adus pelagra,
evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere),
austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul.

Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat;
cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si
pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã.

Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui.
Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei),
cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul,
cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei
se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste),
grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat.

Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie,
guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente,
uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului.
Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins.

Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri.
În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit,
care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice,
ca francezul sau rusul bunãoarã.
Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”,
iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã,
dar e în acelasi timp falsã.

Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si
ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla.
Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, s
unt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã;
numai cã, asa orbi cum sunt,
lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal –
nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat,
cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc;
nu aud vaietele claselor care se sting,
burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri…
Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã,
care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor,
cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã.

Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, c
ãci si ei sunt muncitori si inteligenti.

Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel,
si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit.

El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã.

Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român,
de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.
Si asta e destul ca sã începi sã plângi."

(Mircea Eliade)

[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]