Foto: “Coloana
Femeia-îngerul melancoliei” (dintr-o singură bucată de lemn de
cireş de trei metri), si cele trei “zeiţe-mume” la Festivalul
“Sighişoara Medievală” 2001 – în faţa primăriei
Motto:
" Fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci
îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia
dintre noi, şi pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l
descătuşăm, să-l lăsăm liber să-şi ia zborul, să se înalţe,
şi atunci, o dată cu el, se purifică şi se înalţă şi sufletul
nostru" (Mircea Eliade)
Sirnea,
21 mai, 2013 – Grapa Hiperboreanului
De
aproape trei ani locuiesc în satul Sirnea, în Groapa
Hiperboreanului din Văgăuna Hecatei. Am un destin închis în Ro.,
în „temniţa îngerilor” din primul cer, al Lunii. Ce trebuie să
fac, şi cum să acţionez, ca să-l deschid pe calea cea bună?
*
* *
Doamne,
dacă ai un plan cu mine - şi eu ştiu că ai un astfel de plan -
deschide-mi unghiul de incidenta dintre planul cosmic şi planul
uman, şi arată-mi calea bună pe care să merg, ca eu nu ştiu
calea bună pe care să-mi îndrept paşii, numai Tu şti, Doamne! Tu
şti ce vreau, chiar înainte de a-ţi cere ceva.
Doamne,
dacă vezi bine ca cea mai mare chemare a mea acum este să realizez
aceasta Troita-RSB, de ce nu mă ajuţi să fac macheta Troiţei, şi
să înalţ acest Monument pentru Omenire?
Da,
cred că ştiu, Te-ai supărat pe lumea aceasta ce se afla acum pe
pământ fără centru iar în cer într-un război al focului
stelar...Te-ai supărat pe destinul biologic al poporului român, şi
ne-ai împrăştiat pe toţi acum în cele patru vânturi; ori ne-ai
închis ca pe o sămânţă în crăpătura unei stânci. De ce ne-ai
lepădat de stâncă care ne-a născut? Se ce crezi că nu merităm
noi acum un Monument pentru Omenire in Gradina Maicii Domnului? Dar
Tu şti bine, Doamne, că este vorba de a înălţa o “Troiţă
-Rezonator stelar de bioluminiscenţă solară”, cu 12 laseri
biofotonci, prin care vom putea comunica telepatic cu primul
regat-sacru al omenirii, cu zeii atlanţi din cele zece tari atlante,
pentru a realiza ascensiunea celestă până în Cerul cristalin,
până în faţa Tronului Tău din Cerul Empireu, ca să putem intra
în starea de mântuire prin Arta-transformarii. A transformării
Primului Principiu din care s-au ivit în copilăria umanităţii cei
trei eoni distincţi, primordiali: Existenta, Forma şi Beatitudinea.
Şi să aducem în sufletele oamenilor începutul Eonul mesianic.
Adu-Ţi
aminte, Doamne, când spuneai că, „Dacă mai sunt zece oameni de
la zei în cetate, n-o vei distruge”. Prin aceasta Troiţă – RSB
vom putea comunica cu zeii celor zece triburi atlante şi cu cele
zece Preotese ale Soarelui, care au expansionat în urma cu mii de
ani în cele zece tari atlante, iar acum vor să se întoarcă în
ţara mamă, în ţara verde numită de toţi comentatorii
antichităţii Terra Mirabils – în Grădina Maicii Domnului din
Creasta Anilor, pentru a reconstrui din temelie Atlantisul – Oraşul
Coroanelor!
Doamne,
Tu şti bine că aceasta Troiţă – RSB are doar rolul de a curăţa
locul şi cărarea din Gradina unde se va întoarce în ceasul acesta
Maica Domnului, Fecioara de lumină, prin puterea îngerilor tăi de
lumină ce întrece toate luminile – Ajută-mă să înalţ Troiţa
– RSB în Grădina Maicii Domnului!
Dumnezeul
meu, Tu şti bine ce trebuie făcut, chiar înainte de a şti ce
trebuie să fac eu. Leagă Tu ce trebuie legat acolo, Sus, în Cerul
Empireu, ca să pot lega şi eu aici, jos, pe pământ, ce trebuie
legat. Amin!
*
* *
„Acela
care vrea să examineze temeinic un suflet dacă trăieşte drept sau
nu, trebuie să posede trei lucruri: preştiinţa divină, bunăvoinţă
şi sinceritate”, ne spune Socrate în dialogurile lui cu Gorgias
despre retorica din Grecia antică. Şi tot Socrate se întreabă:”
Cum trebuie să fie un bărbat drept, cu ce să se ocupe şi până
unde, fie el tânăr, fie bătrân?”
Omul
drept socoteşte că-i mai ruşinos a comite o nedreptate, decât a o
suferi”, mai spune Socrate.
Adevărurile
acestea din Grecia antică spuse de Socrate, îmi amintesc de Maria
Tereza, care, la sfârşitul secolului trecut, spune:” Dacă ai
ochi, să vezi. Ori unde ai merge în lume, vei găsi oameni
nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi, respinşi de societate, complet
uitaţi, complet rămaşi singuri. Aceasta este cea mai mare sărăcie
a ţărilor bogate”. Aceasta, zic eu, este şi cea mai mare ruşine
a Uniunii Europene, unde sunt aşa zis „unite şi integrate” 28
de state: să menţii în sărăcie lumea est-europeană cu venituri
de doar 150 de euro pe lună, în timp ce ţările bogate din Vestul
Europei să aibă venituri de peste 3000 de euro pe lună, ca să nu
mai vorbim de europarlamentari de pe scara Puterii bruxelleze care au
salarii de 10000 de euro pe lună.
Oare
chiar degeaba am sculptat eu Coloane infinite si sute de sculpturi,
si am taiat materia cu masura propriei mele fiiinte, prelungind
Coloana fara de sfarsit (Stalpul Mostenirii, al unui alt “Brancusi
ramas in tara”) de pe axa pamantului pe axa Cerului cristalin? Oare
chiar degeaba ma lupt eu în ţara de 23 de ani cu „morile de
vânt”, ca să-mi fac meseria cu pasiune şi onoare, să continui
creaţia în sculptură artistică, şi să amplasez trei sculpturi
monumentale în Braşov sau în oricare alt oraş din ţară. De
aproape trei ani promoveze pe reţeaua de socializare facebook aceste
sculpturi monumentale, şi încă nu se vede nici un interes real din
partea oficialilor culturii sau din partea sectorului privat pentru a
fi amplasate undeva aceste sculpturi.
Dacă
până în 2007 am reuşit să trăiesc numai din sculptura
artistică, din drepturi de autor – în 2007, în Anul integrării
României în UE, cand am avut şi ultima expoziţie personală de
sculptură la Biblioteca Universităţii „Transilvania” în
Braşov, (unde am făcut şi o tranzacţie de artă de 4000 de euro)
- după declanşarea crizei mondiale în 2008, şi îndatorarea ţării
la FMI de către Traian Băsescu în cele două mandate cu miliarde
de euro, s-au tras obloanele tranziţiei, tara s-a scindat în două
şi romanii au alte priorităţi acum: uni au ales calea exilului şi
se lupta să supravieţuiască sub spectrul crizei mondiale la limita
existenţei, atât în afara ţării cât şi în ţară, iar
ceilalţi, din clanul de„aristocraţie muncitorească”, rămaşi
în ţară, au strâns rândurile în jurul lui Băsescu, şi după
dictonul preşedintelui „să trăiţi bine”, au început marea
evaziune a României, şi trăiesc acum în subuman, „ca în sânul
lui Adam”. In doua mandate, presedintele Basescu a indatorat tara
cu peste o suta de miliarde de euro la FMI, si continua si azi
escaladarea datoriilor la FMI, si sa vânda corporaţiilor străine
ultimele active de stat, storcând din banii publici ultima bruma de
sărăcie în care zace de 23 de ani poporul român.
Împărtăşesc,
aşadar, soarta milioanelor de romani, care după integrarea României
în Uniunea Europeană, după ce s-au văzut minţiţi şi înşelaţi
în idealurile lor democratice, au ales calea exilului, au optat
pentru al doilea val de exil, chiar si pe criza asta mondiala. Suntem
deportati fortat, din motive economice, ignoraţi şi marginalizaţi,
atât în ţara cât şi afară, de nişte diavoli săraci, duşmani
ai democraţiei, proveniţi din cea mai perversă aristocraţie care
a existat vreodată pe pământ, „aristocraţia muncitorească”,
comunistă şi capitalista. Duşmani ai libertăţii, egalităţii şi
demnităţii umane, a idealurilor democratice si ai capitalismului,
ajuns acum în cea mai pură formă de agresivitate umană - aceşti
oameni ai urii, merg acum înainte ca orbii, prin întuneric şi
negaţie, şi trag după ei cinci sute de milioane de europeni din
aşa zisa Uniunea Europeană în groapa mizeriei comune.
De
aceea, nimic nu mă mai miră că am ajuns să trăiesc de trei ani
în satul Sirnea, în Groapa Hiperboreanului, marginalizat la
marginea Europei, la margini de imperii, şi la marginea ultimului
Sat planetar, care se zice că „se construieşte” şi la noi în
ţară. Care tara, mi-e greaţă s-o mai spun, o ştie toată lumea,
de 23 de ani a rămas cea mai săracă ţară din UE.
Îmi
amintesc că renumitul analist politic Stelian Tănase, în urmă cu
vreo şase ani, înainte de integrarea României în UE, avea o
„obsesie”, aproape în fiecare editorial spunea:” Cineva, vrea
cu orice preţ să ne facă tâmpiţi, vrea să ne menţine în
pragul cel mai de jos al sărăciei, şi nu ne lasă să ne dezvoltăm
în egalitate de şanse cu statele bogate din Vestul Europei, etc.”
Acesta este, din păcate, diagnosticul pus pe poporul român de nişte
arhonţi extraeuropeni de pe scara Puterii bruxelleze. Desigur, noi,
ca popor, nu suntem nici pe departe „tâmpiţi”, o spun cu toată
convingerea. Dar, dacă cineva acolo, sus, nu ne iubeşte, asta vor
ei să facă din noi cu orice preţ. Să scoată, dacă ar putea, pe
toţi românii din ţara aceasta verde, numită de toţi comentatorii
antichităţii Terra Mirabilis. Numită chiar şi de papa Ioan Paul
al II-lea, Grădina Maicii Domnului, pe care, atunci când a venit
pentru prima dată în ţara noastră ortodoxă, a îngenunchiat pe
aeroportul de la Bucureşti şi a sărutat pământul românesc,
binecuvântând pe Maica Domnului. Am scris despre asta un articol în
revista Confluente literare, pe care l-am numit „România eternă,
Israelul şi Grădina Maicii Domnului”, care s-a dovedit a avea cei
mai mulţi cititori, mai ales evrei.
Acum,
să mă întorc la preocupările mele artistice şi la suferinţele
mele existenţiale, despre care tot scriu de aproape trei ani pe blog
şi în revista Confluente literare. Ca să spun drept, am multe
proiecte de sculpturi nerealizate încă, rămase doar în faza de
schiţe, poate cele mai bune, şi mă doare sufletul că nu le pot
sculpta, cât mai sunt în putere. Printre altele, am şi trei cărţi
în lucru, care în mare parte sunt scrise, dar nu ştiu cum, şi
unde, să le mai public acum. Mă gândesc că, dacă până şi
Octavian Paler (1917-2006), care era deja ultraconsacrat, a declarat
în ultimii ani ai vieţii la TVR ca în România nu se poate trăi
din drepturi de autor, din cărţi de cultură, ce şanse aş putea
avea eu, care sunt un sculptor roman pierdut în anonimat, şi care
acum mai vrea să-şi publice şi Jurnalul de atelier în trei
volume, care cuprinde:144 de Scrisori de tranziţie din Mileniul III
către Prinţesa X, Reportaj imaginar la un congres internaţional al
femeilor, şi Jurnalul atemporal (autobiografic) cu ilustraţii
sculpturi. Poate doar să-l public pe banii mei (din vanzari de
sculptura) şi să-l fac cadou la prieteni. Căci ICR (Institutul
Cultural Roman) şi „statul mercenar” nu mai este interesat de
proiecte culturale naţionale, şi de dezvoltarea statului cultural
roman. Printre aceste proiecte de monumente, am chiar şi nişte
proiecte de „instrumente de comunicare telepatică”, printre care
„Troiţa RSB – Rezonator stelar de bioluminiscenţă solară”,
pe care am prezentat-o şi pe reţeaua de socializare facebook,
sperând să o fac oarecum cunoscută şi să obţin finanţare
pentru construcţia şi amplasarea ei într-un spaţiu public.
Se
zice că acolo unde ai chemarea cea mai mare, acolo este bine să te
îndrepţi. Chemarea mea cea mai mare este să realizez aceasta
Troita-RSB, şi nu ştiu de ce nu pot să demarez proiectul, ajuns
acum doar în faza de procesare şi machetare. Ori nu ştiu eu cum să
fac promovarea pentru a obţine finanţare, ori romanii cu bani şi-au
pierdut credinţa în neam şi ţara.
În
altă ordine de idei, cred, şi spun asta cu durere, că s-a
„implementat” în natura mea o „gene blestemată” şi un
principiu steril contra căruia mi-e imposibil să lupt singur. Simt
asta începând din anul 2007, de când a intrat România în UE, şi
din 2010 de când am pierdut atelierul de creaţie, unde am sculptat
câteva sute de sculpturi timp de zece ani. În 2008 am fost nevoit
să iau toiagul pribegiei şi să plec la muncă în Toscana, ca să
pot plăti chirie atelierului de sculptură în centru Brasovului,
sperând că la întoarcere voi putea continua creaţia în
sculptură; în 15 ianuarie 2009 m-am întors în ţară pentru o
comandă de troiţa, care nu s-a mai realizat nici ea din lipsă de
fonduri. Iar din 2010, de când nu mai sculptez pentru că am dat
faliment şi am pierdut şi atelierul de creaţie, simt ca voinţa
mea mi-e încătuşată, sfărmata, bolnavă. Sunt chiar îngrijorat
de faptul că este posibil să fi suferit în ultimii ani un şoc
psihic şi fizic atât de mare, încât să nu-mi dau seama ce se
petrece cu mine, că poate sunt bolnav psihic de aproape trei ani
fără să ştiu. Şi cred că sunt, din moment ce în urmă cu o
lună am făcut o criză de personalitate şi m-am certat cu sora mea
din Italia, care este singura din familie în acest moment care mă
ajută şi mă sprijină cu ce poate. Norocul meu că am o soră bine
pregătită în materie de biologie şi alte boli psihice şi m-a
iertat, după ce mi-am cerut scuze la telefon, cred că a înţeles
mai bine decât mine ce se petrece cu mine aici, unde stau aproape
complet izolat de aproape trei ani, închis în „temniţa
îngerilor”. Îmi spune la telefon să nu deznădăjduiesc, ca
deznădejdea e un păcat, să mă rog, că viaţa merită trăită
chiar şi în cele mai grele condiţii, etc. Aşa o fi, răspund la
telefon, însă eu rămân neîmpăcat cu lumea profana în care
trăiesc, îmi duc crucea de unul singur într-un deşert spiritual,
trăiesc în cele mai umile condiţii de promiscuitate, pe care mi-e
greu să le mai descriu aici. Să fie oare veşnic acelaşi păcat
împotriva spiritului, despre care până şi biserica ortodoxă
spune că „se iartă”? Sau e doar o slăbire a credinţei şi o
grea încercare a vieţii mele, ascensionând doar prin „vămile
văzduhului” în sfârşitul istoriei cele mai mari înşelătorii
umane?
Cred
că, dacă aş avea o credinţă mare aş crede în predestinare; de
altfel, cred oricum. Dar în acelaşi timp văd că am un destin
închis în Ro. Şi nu ştiu până când. Nu ştiu ce plan are
Dumnezeu cu mine. T.S.Eliot spunea că: „există un timp pentru a
crea şi un timp pentru a trăi şi a naşte, şi un timp ca vântul
să spargă geamul ce se clătină”.
În
metafizica luminii astrale, se spune că, nu îţi poţi influenţa
propriul tău destin biologic, fără o intervenţie din afară, de
exemplu, de bioluminiscenţă solară, prin 12 laseri biofotonici.
Poţi, cel mult să emigrezi, să te sinucizi, să trăieşti în
evaziune, în subuman, sau să te întorci în Munţi de speranţă,
sa te rogi cu rugaciunea inimii, să stai de vorbă cu Dumnezeu si cu
zeii tăi, atlanţi sau lemurieni, şi să-ţi construieşti propria
ta artă, propria ta „teorie ştiinţifică”, şi propriul tău
sistem, fie el filozofic, economic sau cultural.
Uneori,
în zilele şi nopţile cele mai cumplite de singurătate solară,
când mă încearcă mereu o altă depresie prelungită, mă trezesc
la miezul nopţii, şi că prin vis, încep să recit singur din
Eminescu, Nichita Stănescu sau din elegiile lui R.M. Rilke: „Ce-ai
să te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfărm? (îţi sunt ulcior)
Dacă mă stric (şi băutură-ţi sunt) Sunt meşteşugul tău şi-al
tău veşmânt, cu mine rostul tău dispare.”
Alteori,
mă rog dimineaţa şi seara la Sfântul Soare cu rugăciune creştină
la Tatal nostru, apoi, cu rugăciune pre-vedica: „O, soare, văzător
singuratic, fiul lui Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului,
tu, cel ce controlezi totul în cer şi pe pământ, împrăştie-ţi
razele, adună-ţi lumina din lumină, ca să putem vedea cea mai
nobilă formă a ta, acele persoane care suntem noi - copiii tăi -
fiinţe de lumină dintr-o lumină ce întrece toate luminile...”
Dar,
de când suntem noi – copiii soarelui atlant – datori
progeniturilor spirituale a fiilor „soarelui negru”, chemaţi, şi
refugiaţi, să migrăm spiritual prin trupuri succesive de 3000 de
ani, pe acest planetoid viu, ajuns în ceasul acesta la şapte
miliarde de oameni?
Mesianismul
românesc, adică organismul acesta viu, cu suflet atlant, şi-a
împlinit destinul, iar acum suntem chemaţi cu toţii să trimitem
în lumea Eonul mesianic, ca să putem uni cele zece triburi atlante
împrăştiate prin toată lume. Mai întâi, deasupra, sub cerul
patriei, în Cercul de foc, apoi în „fortăreaţa carpatică”,
în ţara mama din Ardeal, în Centrul căreia, prelungind Stâlpul
Central prin „Coloana soarelui de vis”, de pe axa pământului pe
axa Cerului cristalin, cu Discul-solar cu Ceas cosmic şi cu Troiţa
RSB, să aducem in tara, din “cerul stelelor fixe” şi pe
Danubiu, toate triburile atlante, de la izvorul Dunării din Pădurea
Neagră până la Marea Neagră, numită de toţi comentatorii
antichităţii „Oceanul care înconjoară lumea”.
Poate
că acum a sosit momentul istoric, după două mii de ani de
creştinătate, să unim pe toţi romanii de pretutindeni, din cele
zece tari mari, cu origini atlante. Poate că acum, romanii atlanţi
din cele zece triburi şi tari atlante se pot întâlni între ei, ca
să-şi spună unul altuia: „Tu cât de mult îţi iubeşti mama?
Ai fi în stare în orice moment să pleci pe mare după ea şi s-o
întorci la liman în tara-mama, atlanta, numită România – Terra
Mirabilis? Ai fi în stare s-o aduci pe Diana Sancta Potentisima şi
pe Fecioara de lumină din Cerul cristalin în Grădina Maicii
Domnului din Creasta Anilor? Eu cred că foarte mulţi creştini
ortodocşi şi paleocreştini, printre ei şi câţiva
„paleoconservatori” cu origini semite, ar fi gata în orice clipă
să-şi dea viaţa pentru Marile Mame.
Poetul
înger, al necuvintelor, Nichita Stănescu, ne-a şi spus lucrul
acesta în ultima lui carte „Noduri şi semne”: „Poţi tu să-mi
smulgi din umăr braţul drept? E mama mea care m-a condamnat la
moarte! Poţi tu să faci din mine un înţelept? E mama mea care m-a
condamnat la moarte! Crezi tu că fericit mă poţi tu face? E mama
mea care m-a condamnat la moarte!” Şi tot Nichita, ne spune: „Mai
pune odată, mamă, mâna pe ceafa mea, vezi, nu ţi se udă de
sânge? M-a lovit îngerul în spinare, mamă, nu sub forma plăcerii,
ci sub forma durerii”
Se
zice că, cu o credinţă mică, cât un bob de muştar, te urci la
cer, dar cu o credinţă mare, şi cu un gram de Iubire, aduci Cerul
cristalin la tine. În cazul nostru, de conştiinţă solară, cred
cu toată tăria că, cel puţin pentru cei care au practicat
ascensiunile celeste, este vorba de Cerul cristalin, al nouălea,
cerul stelelor fixe, din Pragul Tronului lui Dumnezeu, unde locuieşte
în Cerul Empireu, şi unde se celebrează încontinuu, cu „chimvale
şi alăute”, sărbătoare lui Hristos, într-o uriaşă Simfonie a
Durerii şi Fericirii umane. Dar poate că tocmai de aceea, pentru că
Cerul cristalin este foarte înalt, este şi mai greu de adus pe
pământ. De aceea, mă lupt eu să construiesc, pe socoteala mea, un
templu solar, un Templu al dragostei, al meditaţie, al contemplării
şi al eliberării (TDMCE).
De
fapt, nici nu mai ştiu în acest moment de unde aşi putea să încep
viaţa de la început. Căci templul meu, pe care l-am construit aici
jos pe pământ vreme de un sfert de veac, acum este aproape sfărmat.
Dar există modelul şi copia lui, acolo, Sus, şi puţin mai jos, pe
internet, fragmente din el, pe cerul liber, încă deschis în toate
sensurile posibile.
Sunt
foarte trist, pentru că nu mai am acum nici măcar un atelier unde
să sculptez, şi nici un fel de subvenţii de stat sau de la alte
fundaţii şi asociaţii, pe care de altfel nu le-am avut niciodată
în 23 de ani, de când mă lupt eu şi tot sper că voi putea trăi
în România din drepturi de autor, din creaţia mea artistică. Acum
chiar că nu mai e cu putinţă, după criza asta mondială care ne-a
înghiţit pe toţi.
Pentru
că nu mai fac sculptură artistică, şi pentru că nu mi-am urmat
destinul, acolo unde aveam chemarea cea mai mare, am pierdut eu poate
ce e mai important: Sensul Iubirii şi o parte din suflet, dăruit de
Dumnezeu Creatorul. Sau, cum se spune în cabala teozofică: „Ai
micşorat puterea Creatorului aici, jos, pe pământ, s-a micşorat
şi puterea Lui acolo, Sus”, pentru că „m-am lepădat de stâncă
care m-a născut”.
Cu
alte cuvinte, dacă un sculptor, cu vocaţie creştină şi
paleocreştina, nu-i este îngăduit să taie în materie măsură
propriei lui fiinţe, lumea sacră nu mai poate fi identificată în
lumea profana, şi nici lumea profana în cea sacră. Şi întreg
universul uman îngheaţă, sau încremeneşte într-un sistem fără
ieşire. Şi unghiul de incidenta dintre planul cosmic şi planul
uman, se închide şi el. Şi odată cu el se închid şi cerurile,
pentru că nu mai are cine să le desfăşoare, spre cunoaşterea
semnelor arbitrare şi simbolurilor consacrate.
De
multe ori mă întreb: de sunt eu atât de singur? Şi de ce, oare,
trăiesc eu de ani de zile în afara sistemului? În zadar, mă
întreb: De ce m-ai pedepsit, Doamne, făcându-mă să iubesc mai
mult arta decât viaţa? Să iubesc mai mult o artă care face parte
din familia sacrului, şi să ard în propriul meu rug aprins de un
„duh ascuns” pe altarul Artei-transformarii. A transformării
Primului Principiu din care s-au ivit în copilăria umanităţii cei
trei eoni distincţi: Existenta, Forma şi Beatitudinea.
Oare
de ce nu îmi pot găsi şi eu „jumătatea infinită a bărbatului”?
O femeie iubitoare de artă, care să mă iubească cu adevărat, dar
care să mă sprijine şi financiar, să mă ajute să construiesc
acest Templu solar, şi să mă accepte aşa cum sunt, în condiţia
mea de artist-sculptor, şi nu după ce îşi face „meandrele” cu
mine, să-mi întoarcă spatele şi să mă trimită la muncă de jos
(unde de altfel am muncit până în 1991, în cele mai grele munci,
în fabrici şi uzine, la locomotive şi avioane, la mina de cupru,
sau în agricultură în Toscana, unde am lucrat în 2008, ca să pot
plăti chiria atelierului, sperând că voi putea continua creaţia
în sculptură artistică).
Şi
dacă eu sunt făcut din materia primordială a creaţiei ce se
perpetuează prin codul meu genetic, eu de ce să nu tai în materie
măsură proprie mele fiinţe, prelungind „Coloana soarelui de vis”
de pe axa pământului pe axa Cerului cristalin? Cu alte cuvinte,
dacă eu sunt făcut din pământ, pământul de ce să nu fie făcut
din mine, prelungind „Coloana Femeia-îngerul melancoliei” şi
„Coloana prizonierelor neantului divin” de pe axa pământului
spre staţia finală – Sfântul Soare?
Mi
s-a făcut un dor de moarte, de „morte di băcio”, primită ca pe
un semn de lumină, că îmi vine să mă urc pe Muntele Gărână şi
s-o iau de unul singur pe Calea Lactee. Dar mai bine, mai bine recit
ceva din Nichita şi Eminescu, până îmi trece de dor de artă
lungă şi viaţa grea:
„Du-mă
fericire în Sus, izbeşte-mi fruntea de stele, până când se face
coloana sau altceva, mult mai înalt şi mult mai curând...”
(Nichita S)
„O,
stinga-se a vieţii fumegătoare facla/Să aflu căpătâiul cel mult
dorit în racla! /N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun/Căci
n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun, /Căci n-am avut
metalul demonilor în vine/Nici pacinica răbdare a omului de bine,
/Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind... /Un creier plin de
visuri s-o inima de rând. /” (M.Eminescu)
Parcă
niciodată nu am fost atât de singur că acum, atât de nedorit, de
bleg şi mut şi neiubit şi nebăgat în seamă, aruncat în cea mai
mare ignoranta, neîngrijit, respins de societate, complet uitat,
complet rămas singur, aşa cum spunea Maria Tereza. Dar să nu
exagerez totuşi, şi să-l supăr pe Dumnezeu, parcă ieri m-a sunat
sora mea din Italia şi, printre altele, i-am spus că încă mai
sper, dacă Dumnezeu îmi dă sănătate, să duc Coloana mare de
cireş de trei metri, pe Apollon – Vânătorul stelelor şi Geneză
din cupru într-o galerie de artă în Cortona. Să rămână acolo,
în Toscana, aceste sculpturi monumentale, cât o vrea Dumnezeu,
pentru că oricum, acolo, există şanse mai mari să le vadă într-o
zi nişte italieni bogaţi; bogaţi spirituali şi material, să le
vadă nişte etrusci care iubesc cu adevărat o artă care face parte
din familia sacrului. Căci degeaba ţin eu aceste sculpturi de vreo
13 ani expuse spontan în spaţii neadecvate, căci se vede treaba că
nu prea le vede nimeni pe aici prin Ro. Şi primesc doar câteva
telefoane pe an de la nişte curioşi care mă întreba de preţ, sau
în cel mai fericit caz mă felicita pentru ele. Trebuie să spun
totuşi că de vreo trei ani, am avut bucurie să primesc de la
prietenii de pe reţeaua de socializare facebook impresii şi
aprecieri despre sculpturile mele, pentru care le mulţumesc din
suflet pe acesta cale. Am citit nu de mult pe net un articol unde
spunea că, un englez care îşi cumpără o maşină de o sută de
mii de lire, cumpăra şi arta de un milion de lire. Naiv cum sunt şi
romantic întârziat de când mă ştiu, am tot sperat ani de zile să
se întâmple şi la noi lucrul acesta, adică să investească în
cele din urmă şi romanii în arta autentică.
În
altă ordine de idei, sunt tare mâhnit în sufletul meu că aceste
sculpturi monumentale nu şi-au găsit încă locul lor meritat, că
nu sunt amplasate într-un spaţiu public său privat, în Braşov
sau oriunde în ţară. „Apolon – Vânătorul stelelor” din
stejar de 3,60 metri sta şi acum la Biblioteca Universităţii
„Transilvania” în Braşov, din 2007, de când am avut ultima
expoziţie personală, în Anul Integrării României în Uniunea
Europeană. Iar „Coloana Femeia - îngerul melancoliei” din lemn
de cireş de trei metri, Geneza din cupru, doua blazoane şi câteva
replici de statui turnate în gips patinat cu „gold effekt”, stau
şi ele expusă pe o scară interioară la Librăria „Cartea
Românească” în Braşov. Iar “Coloana soarelui de vis” (din
metal), ca o ironie a sorti, sta inchisa de trei ani intr-o pivnita,
in loc sa fie inaltata la 64 de metri intr-o piata publica s-o vada
toata lumea. Iar autorul ei sta inchis in Groapa Hiperboreanului,
in”temnita ingerilor”, acoperit cu “lespedea neagra”,
deasupra caruia sta o cohorta de demoni sublunari, supusi coruptiei.
“Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane...” - daca mai poti,
ridica-te cu “lespede neagra” in spinare, si rastoarna odata
placa turnanta a modernitatii, care apasa tot mai greu peste
mormantul umanitati.
De
asemenea, sunt tare mâhnit în sufletul meu ca Lucian, băiatul meu
cel mic, arhitect, care a promis în urmă cu un an de zile că va
procesa Troiţa RSB şi va face apoi o machetă pentru a fi
prezentată unui beneficiar din Hunedoara, pentru a fi apoi debitata
cu tehnologia laser şi amplasată într-un spaţiul public în
judeţul Hunedoara – n-a făcut-o nici până azi. Este foarte
trist să constaţi că trăieşti într-un mediu atât de profan,
încât nu se mai poate înalta nici măcar o Troiţă românească
în această ţară. Înălţarea unei Troiţe, a unei Cruci de
lumină, consacra ţinutul şi înseamnă într-un fel o nouă
renaştere spirituală şi o reînnoire a Lumii. Văd, în schimb,
din păcate, la „Casa Carol 53” din Bucureşti, unde Lucian este
membru fondator, expuse tot felul de lucrări de arta modernă care
au un caracter infernal, se înrudesc cu magia neagră, au un strigăt
nemuzical, ba chiar m-am întristat de tot să văd expusă acolo,
chiar la intrare, o „cruce păgână” plină de mortăciuni şi
obscenităţi, parcă drept replică la ceea ce aş fi dorit să
expun eu acolo. Aşa încât n-ar trebui să mă mai mire de ce
Lucian nu mi-a făcut macheta Troiţei – RSB (Rezonator stelar de
bioluminiscenţă solară), şi de ce lucrările mele de sculptură
nu şi-au găsit locul, pentru a fi expuse şi ele la „Casa Carol
53” - Nod de cultură şi creaţie, unde am văzut pe net ca de un
an de zile se perinda „lumea bună” a Bucureştiului. Căci bine
spunea Paul Gauguin ca: „dacă artistul e bolnav, arta lui nu poate
fi decât tot bolnavă”. Iată de ce există cultură pentru diavol
şi cultură pentru bunul Dumnezeu. Adică, cultură pentru eonul
Dracului şi cultură pentru începutul Eonului mesianic. Însă
nimeni nu e condamnat azi să lucreze pentru unul dintre aceste
entităţi. Fiecare caută creaţia care-i place, cultura care îi
corespunde, după înclinarea care i-a dat viaţa. Dumnezeu nu
condamna pe nimeni. Dumnezeu a dat omului „liberul arbitru”,
teribilul privilegiu de a alege cultura vie sau cultura moartă.
Adică o artă din familia sacrului sau „contracultura”.
Iată
ruptura!
Adevărata
artă are rolul de a identifica lumea sacră camuflată în profan şi
lumea profana camuflată în sacru. Însă, este bine să fie scoase
la lumina amândouă, deopotrivă, şi arta sacră şi arta profana,
Or, dacă băiatul meu, arhitect, dar cu vocaţie în arta plastică
şi cu un talent ieşit din comun, a ales în acest moment să
identifice doar lumea profana camuflată în sacru, eu îi respect
opţiunea lui în această „durată profana” şi aştept o
reînnoire a „timpului sacru”, printr-o regenerare şi întoarcere
la „timpul originar”.
„Omul
modern poate oricând uita ceea ce este fundamental, originar, şi
anume că existenţa, forma şi beatitudinea nu sunt date de către
ceea ce modernii (sau postmodernitatea) numesc „Natură” moartă,
ci este o creaţie a Celorlalţi, adică a zeilor sau a „Fiinţelor
semidivine”, ne spune Mircea Eliade în cartea sa „Sacru şi
profan”.
În
concluzie, nu ştiu să promovez arta mea, nu ştiu să dezvolt o
afacere de artă monumentala, sau să fac macar o producţie de serie
mică şi să deschid o piaţă de artă în lumea civilizată, să
intru în vizorul publicului sofisticat, ca sa pot continua creatia
artistica. Dar nici nu gasesc in Romania un mecena, sa mă sprijine
financiar, si cel mai trist lucru este ca nici măcar băieţii mei
nu mai sunt interesati de arta mea. Sunt atât de sărac acum, incat
nu am nici măcar 5000-10000 de euro, ca să torn în matriţe 5-10
sculpturi mai mari sau mai mici, să le expun apoi în galerii de
artă în UE, unde să fie văzute şi cunoscute, şi intrate în
circuitul valorilor de artă autentică, contemporana.
În
schimb, imi fac iluzii, pe criză asta mondială, şi îmi imaginez
că odată va veni un timp cand voi putea continua creatia artistica,
cand voi putea construi un Monument pentru Omenire. Acest monument va
fi compus dintr-un triptic sculptural, alcătuit din „Coloana
Femeia – îngerul melancoliei” de 64 de metri, amplasată pe un
triunghi alb pe colţurile căruia vor fi cele trei „zeiţe-mume”
ale pământului, iar acestea, împreună cu Coloana, înconjurate de
două cercuri concentrice: primul, de foc, iar al doilea, de apă.
Cercul de apa va avea o formă octogonala, având şi rolul de „Izvor
al tămăduirii” şi de „Scăldătoare”, care, prin vibraţia
apei asigurată de fluxul şi influxul energetic din din Coloana şi
din „flăcările odice” din Cercul de foc, vor putea vindeca
omenirea de toate bolile. Mai departe, aceste patru sculpturi,
respectiv Coloana şi cele trei zeiţe-mume, vor fi amplasate pe un
suport format din conturul hărţii României (care este aproape
rotund) împrejurul căruia vor fi amplasate 12 sculpturi, printre
care şi „Vânătorul stelelor” de 12 metri, care vor avea rolul
de mediere energetică între cer şi pământ, dar şi de „pietre
de hotar” între două lumi. Coloana de 64 de metri, ar avea 16
elemenţi-moduli de 3,60 metri elementul. Tripticul sculptural şi
întreg complexul arhitectonic cu cele 16 sculpturi, ar fi împrejmuit
apoi cu un gard confecţionat din 360 de elemenţi-moduli asemenea
celor din Coloană. Întreg complexul arhitectonic acoperit apoi cu o
construcţie octogonală, astfel: un dom central care se înalţă pe
o bază octogonala formată din opt Coloane (toate formate din
elemenţi-moduli ca acela din „Coloana soarelui de vis”.
Octogonul central se va extinde printr-o capelă pătrată în
fiecare din cele opt laturi. Capelele însăşi, formate din Coloane,
vor fi perpendiculare pe trei „abside”, iar în centru cele opt
Coloane vor susţine o Cupolă formată din „Steaua arzătoare cu
opt raze”, care se înalţă deasupra Coloanei centrale. Un
deosebit interes va constitui folosirea acestei „Stele” în
octogonul central al planului de ansamblu, care va face legătura
între Cupolă, cele opt Coloane care susţin Cupola şi cele 16
sculpturi amplasate în centru ei, jos. Acesta „Stea”, având
funcţia de rezonator stelar de bioluminiscenţă solară, se va
încărca energetic de la soare şi astfel poate să comunica
telepatic prin rezonanţă cu cele două Coroane: Coroana de Sus
(„Keter”) şi Coroana de jos („Malchut”). Numai o astfel de
construcţie transcedentală, ar mai putea întoarce pe Terra pe fiii
şi pe fiicele Soarelui uriaş din Pleiade.
În
conformitate cu planul de ansamblu al acestei construcţii
transcedentale de forma octogonala, exteriorul ei, format din cele
opt capele pătrate, vor fi articulate din abundenţă cu o
succesiune neobişnuită de nişe şi „abside-intrări şi ieşiri”,
cele dintâi conţinând, de asemenea, statui şi alte instrumente de
comunicare telepatică, care vor avea rolul de a comunica ce zeii
celor zece triburi atlante. Întreg complexul arhitectonic ar avea
opt intrări, un dom central de 96 de metri înălţime, împrejmuit
de cele opt capele pătrate, cu diametru de 64 de metri. După cum
spun cărţile sfinte, au existat astfel de construcţii
transcedentale înălţate în zece locuri în lume, pe vreme
atlanţilor. Aceste construcţii erau denumite generatoare solare şi
aveau puterea să capteze atâta energie solară încât să
alimenteze cele zece Oraşe sacre ale atlanţilor, dar şi de a
obţine revelaţii, provocând descinderea zeilor şi zeiţelor
solare în astfel de statui special pregătite în acest scop.
Astfel, omul de la zeu este în măsură să provoace coborârea
fluxului divin asupra lui însuşi, devenind el însuşi un tron de
energie solară peste care se aşează un alt tron cu Coroana regală.
Îmi
aduc aminte că Barbu Brezianu, înainte de a trece în eternitate,
mi-a spus la telefon să fac tot posibilul să continui proiectul de
templu al lui Brâncuşi. Spunea maestrul, în vârstă de 99 de ani,
că „m-am apropiat mult, de ceea ce Brâncuşi a dorit să
realizeze prin acest Templu, şi că este posibil să fac eu lucrul
acesta.
PS:
Transcriu mai jos un fragment din proiectul meu de Templu solar,
denumit „Templul dragostei, al meditaţiei, al contemplării şi al
eliberării” (TDMCE) – un templu pe care C. Brâncuşi a dorit
mult să-l realizeze în Indor, în India, şi în România.
Proiectul
de Monument pentru Omenire – pentru Oraşul Sacru – Atlantisul –
Oraşul Coroanelor din Terra Mirabilis, aşa cum l-am conceput şi
l-am prezentat pe internet, încă din anul 1997, care a apărut,
spontan, pe câteva site-uri pe internet:
*
* *
PS:
Pentru
a şti despre ce Prinţesă X este vorba, public această legendă
mai jos:
Legenda:
Prinţesa X = creştinism (MD-MM + cele trei Diana D3, respectiv
Maica Domnului, Maria Magdalena, Diana-Luna-Hecate,
Diana-Artemis-Bendis, Diana Sancta Potentisima) + islamism (F3 Fatima
+ cele 72 de Fecioare) + new age & satanism (Marea Zeiţă,
înfăţişată adeseori sub aspectul teribil de regină a Morţilor
+ Lilith, Isis, Kali, Shakti, Eurynomes, Mnemosynes, Iele, Valkirii,
etc.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu