Foto: Crucea de lumină (lemn de stejar)
“Curăţă câmpul,
ca să aibă loc să aterizeze îngerii” (Nichita Stănescu)
Dragi
prieteni,
Duminică
dimineaţa, la ora opt, veranda casei din Sirnea, unde locuiesc în provizorat,
era îngheţată bocnă, am deschis uşa casei să ies afară să curăţ zăpada şi mi
s-a lipit mâna de clanţă de metal. Sâmbătă noapte a nins în Sirnea de o
jumătate de metru, iar pe unde a viscolit zăpada s-a făcut de un metru. Aşa
încât, în chiar duminică alegerilor parlamentare a trebuit vreo patru ore să
curăţ zăpada din jurul casei. Luni-noapte a fost un ger năprasnic, a nins doar
de o palmă şi a viscolit mai puţin, ies acum să curăţ zăpada ca să pot coborî
scările la parter. Zăpada scârţie sub tălpile bocancilor, în jurul meu se răspândeşte
o ceaţă rece, groasă, albastră şi lipicioasă. Uşa exterioară de la bucătărie,
din lemn vopsit roşu, e plină de o promoroacă groasă şi de zăpadă viscolită. O
curăţ de zăpadă, ca să pot să o deschid, în timp ce mă gândesc că ar trebuie să
şi mănânc ceva cald, să nu mai îmi beau cafeaua de dimineaţă pe stomacul gol şi
să mă autodistrug, aşa cum se întâmplă în ultimul timp, pe criză asta mondială.
E
dimineaţă şi e ger şi frig de îţi îngheaţă sufletul în vene, cum se mai spune
pe la noi. Sau, cum ar spun poetul: “La mine-n suflet este vifor şi vin nebuni
să facă schi”. Vine o iarnă când ne mor cangurii, seniori, luaţi aminte! Vine o
vreme când mor caii ("caii negrii ai iubirii"), vine o vreme când se-nvechesc “maşinuţele
biologice” şi nu mai şti cine îţi fură bateriile, solare sau lunar... Vine şi o
Noapte de 72 de ore, când se încheie Anul galactic de 24900 de ani, când vom
cădea de pe lume, spun profeţii. În 21 decembrie 2012 vom încheia al patrulea
ciclu de existenţă umană şi planetară şi vom intra în cel de-al cincilea ciclu
de existenţă, şi poate ultimul de “terraformatare”. A cincea forţă, încă
necunoscută de oameni, din cel de-al cincilea soare, soarele mişcării - “cel
care are gheare şi se hrăneşte cu inimi omeneşti”, spune cartea sfântă -, s-a
unit cu cele patru forţe cunoscute de oameni şi stăpâneşte acum şi guvernează
întreaga planetă Pământ. Când forţa e benefică e începutul Eonului mesianic.
Iar când e malefică e eonul dracului.
Începe un
nou Eon planetar şi poate ultimul de existenţă umană şi de “terraformatare”. E
începutul sfârşitului acestui Pământ opac, de natură organică, şi transformarea
lui într-o planetă nouă, asemenea unei biosferă de bioluminiscenţă solară,
ecologică şi perfect translucidă. E dimineaţa de 11 decembrie şi peste exact 10
zile vom parcurge împreună Marea Trecere, din universul tehnologic – care ne va
elibera către nimic – în evoluţia naturală a ştiinţei viului, prin universul
Artei-transformării Primului Principiu din care s-au ivit în copilăria umanităţii
cei trei eoni primordiali, distincţi: existenţa, forma şi beatitudinea.
Curăţând
zăpada din jurul casei, mă gândeam că, dacă tot am ratat în 2008 emigrarea şi
“terraformatarea” mea în Toscana – De fapt, am “ratat” pentru că trebuia să
plec din ţară cu 20 de ani mai devreme, nu să mă încăpăţinez să trăiesc din
artă în România şi să mă lupt cu diavolii săraci, duşmani ai democraţiei, şi cu
demonii sublunari, supuşi corupţiei, ca să amplasez trei sculpturi monumentale,
cu valoare de mediere energetică între cer şi pământ, la nivelul de comandă
galactic-universal, între plasma solară şi plasma albastră a magnetismul
biotopului nostru terestru. Deci, spuneam că, dacă tot am “ratat” această
“terraformatare”, există şansă să construiesc portalul de biorezonanţă “T-RSB”
şi să mă teleportez fotonic o vreme de pe axa “Pământul Interior”din Terra
Mirabilis pe axa Cerului Cristalin. Mai concret, să mă “terraformatez” într-o
nouă biosferă antigravitaţională, de bioluminiscenţă solară şi să zbor apoi cu
Telostelleratorul meu spre staţia finală – Sfântul Soare, ca să o aduc înapoi
pe Pământ pe mama noastră, Diana Sancta Potentisima.
În jocul
lui Dumnezeu – “Iocari serio” – cu cerul şi cu oamenii, “Omul cu Coloana
soarelui de vis” îşi are fără îndoială rolul lui de prim-jucător. Şi poate chiar,
cu voia lui Dumnezeu, de Cârmuitor Eonic. Să facem cel mai simplu calcul
matematic, pentru a vedea şi a înţelege rolul şi contribuţia unui Cârmuitor
Eonic în “terraformatarea” planetei Pământ. În ultima sută de ani s-au născut şi
au trăit pe Pământ aproximativ douăzeci de miliarde de oameni, dintre care
întotdeauna sunt programaţi trei sferturi să moară şi doar un sfert să
trăiască. De ce? Noi nu putem şti, acest raport între vii şi morţi este poate
cea mai mare taină rezervată lui Dumnezeu. Probabil că aşa a fost stabilit
iniţial în Programul Terra Mirabilis de la Începutul Lumii, de când Dumnezeu,
acest Mare arhitect al Universului galactic, a creat, împreună cu Cârmuitorii
Eonici, acest Sferoid antigravitaţional, numit planeta Terra şi l-a dat în stăpânire
Cârmuitorilor Eonici.
Din
informaţiile de care dispunem în momentul de faţă, suntem aproximativ şapte
miliarde de oameni trăitori pe Terra. Apoi, trebuie să luăm în calcul că în
ultima sută de ani există în lume doar aproximativ 200 de persoane care
guvernează planeta, dintre care 100 sunt Responsabilii Pământului ( Familiile
Regale) şi 100 sunt Stăpânii Lumii ( probabil, Republicanii). Între aceştia,
intuiţia mea îmi spune că mai există 100 de Cârmuitori Eonici, dintre care 50
pe Pământ şi 50 Mesageri între universul social-planetar şi galactic-universal,
care coordonează toate rânduielile de pe planetă, pentru a stabili echilibrul
dintre forţele infernale şi cele cereşti. Să nu ne facem iluzii, aceste forţe,
diametral opuse, au existat dintotdeauna şi vor mai exista cât va dăinui
planeta Terra prin Voinţa bunului Dumnezeu. În concluzie, şansa de a deveni un
Cârmuitor Eonic este 1 la 100 de milioane (şapte miliarde contra 200 de
conducători (RP & SL), adică 1 la de cinci ori populaţia României. Aşadar,
şansa de a deveni un posibil Cârmuitor Eonic şi Mesager, îşi are rolul ei de jucător.
Acum, să mă
dau iar de mâncare (măcinat, tescuit, ars,
înnobilat, simplificat şi purificat), aici, în ţara Lupilor argintii,
urlători la lună pe plaiurile mioritice, ar fi o greşeală fatală. Adică,
urlători la lună după Diane-Lune şi Hecate? Sau după Lupoaicele lor angelice,
câte or mai fi rămas pe la noi prin ţară? Căci majoritatea au emigrat de 23 de
ani de pe plaiurile mioritice în alte ţări străine. Căci ce..., Doamne iartă-mă,
aş mai putea să fiu eu, aici, altceva decât un Lup flămând şi însetat de artă
lungă şi viaţă grea în Fortăreaţa Carpatică din Terra Mirabilis, care urlă de
unul singur la Lună şi nu-l mai aude nici o Diană-Luna-Hecate? Urlă Lupul
apolinic şi însingurat în pustietăţile mioritice... urlă la Minunata doamnă a
lunii argintii, care l-a prins în lanţuri universale de femei... Urlă la lună
şi la stele, dar măcar ştie cine a rupt în 1994 dublul lanţ genetic, departe de
Troia, şi cine poartă cu el o “Stea arzătoare cu opt raze”...
Când aştri
răsar dimineaţa şi seara, Lupii Daciei îi întâmpină urlând. Pentru că, fiecare
stea răspunde la un sunet, care e numele ei. Curăţ zăpada argintie şi îmi vin
în minte numai versuri de Nichita Stănescu, care mi se potrivesc acum de minune
şi mă trezesc recitând versuri singur, la minus 20 de grade, în cătunul Sirnea
din Munţii Piatra Craiului:” M-am dat de mâncare lupilor, dar lupii erau
friguroşi şi bolânzi... Mâncaţi-mă! Am strigat la ei, am strigat / Noi nu,
mi-au răspuns, / noi nu mâncăm om îngheţat!".
Dar mai
bine...mai bine prăjeşte-ţi repede pe aragaz două felii de pâine uscată din
sacul de rafie, unge-le cu puţină untură, înfulecă-le repede, fă-ţi cafeaua de
dimineaţă, cea care te ajută să scapi de greaţă, şi urcă în camera ta de la
etaj...Urcă primele trepte şi imaginează-ţi că urci primele “cinci ceruri”, din
care poţi vedea, medita şi contemplă “Camera morţilor electrici”, unde statul
român te constrânge acum prin măsuri de austeritate să te auto condamni singur
la suferinţă, izolare şi înstrăinare, prin foame, frig, frică, întuneric şi
singurătate; unde statul român te condamnă acum la auto deportare forţată de la
oraş la sat şi de la sat într-un alt sat mai mare, numit de politicienii
globalişti şi globalizaţi, Satul planetar. Mai urcă pe Muntele Golgota încă
patru trepte de lumină şi imaginează-ţi că ai urcat până în al nouălea cer, cu
Crucea de lumină în spate, până în Cerul Cristalin
- Nu mai
cerşi pe internet indulgenţe de bioluminiscenţă solară, Omule cu coloană! Nu
mai cere ajutor, să-ţi mai ia cineva Crucea de lumină. Degeaba! Azi, nu ţi-o
mai ia nimeni. Urcă şi coboară cu ea, singur, de pe axa Pământului pe axa
Cerului Cristalin şi din Cerul Cristalin până în Camera Reprezentanţilor Lumii
din Biroul Oval...Şi din BO până în Confederaţia Galactică din Fortăreaţa
Carpatică a ultimilor morţi electrici din ultimul Sat planetar...Din Satul
planetar, unde Uniunea Europeană, după ce te-ai integrat politic din 2007, de
cinci ani te constrânge acum prin aceleaşi false utopii, comuniste şi
capitaliste, care îşi au esenţa în “Paradisul prin distrugerea omenirii”, prin
genocid economic şi cultural şi, mai nou, prin măsuri de Austeritate germană
aplicate României. Urcă, Omule cu Coloana soarelui de vis, urcă şi coboară...coboară
şi urcă... Şi scrie! Scrie, că atât ţi-a mai rămas, să scri cu sânge albastru
pe Cerul Cristalin! Şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că ţi-a mai dat o zi! Nu mai
cerşi, Constantine! Iubeşte-i pe fiii tăi, Alexandru şi Lucian! Şi mergi
înainte cu bunul Dumnezeu!
La orizontul
misterului, pe un Munte de piatră, străluceşte “Ultimul soarele negru înainte
de 2081” într-un alt Munte de Speranţă... Am pus cafeaua la fiert în ibricul de
inox pe aragaz, apoi am ieşit din bucătărie pentru cinci minute, cât fierbe
cafeaua, să contemplu soarele din piept numit suflet şi Muntele de piatră
strălucind în soarele dimineţii pe Creasta Anilor... Ce-ar fi, îmi zic în gând,
să-mi fac după rugăciunea creştină de dimineaţă şi rugăciunea soarelui, pe care
n-am mai făcut-o de mult şi cred că încep să o uit în trecerea anilor...
“O, soare,
văzător singuratic, fiul fiicei soarelui uriaş din Pleiade, tu, cel ce
controlezi totul în cer şi pe pământ, împrăştie-ţi razele, adună-ţi lumina din
lumină, ca să putem vedea cea mai nobilă formă a ta, acele persoane din Terra
Mirabilis, care suntem noi, fiinţe de lumină din bioluminiscenţa ta solară!”
...Dar
timpul trece ca Păianjenul Hermion şi întunericul nu se mai sfârşeşte la
români... O fi Noaptea asta de 72 de ore cea mai lungă Noapte de Cristal din
sfârşitul Anului galactic de 24900 de ani?! Şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla
cu noi, în Grădina Edenului, după alinierea planetelor din sistemul nostru
solar... A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea! Să mori, să dormi ori poate să
visezi... Să visezi cu ochii deschişi în adâncimile cerului şi să vezi cum se
întorc Acasă din Pleiade, în chiar clipa aceasta, în universul soarelui nostru
galactic, milioane de biosfere translucide, de bioluminiscenţă solară, şi e de-ajuns
ca să-i poţi mulţumi în fiecare zi lui Dumnezeu că ţi-a dat ţie să sculptezi
“Coloana soarelui de vis” şi să te jertfeşti pe altarul Artei-transformării,
pentru Telostelleratorul ce urmează să fie construit pe planeta Albastră.
... Cafeaua de dimineaţă dă în clocot, a fiert...
soarele din piept numit suflet s-a topit şi a curs pe pământ, din adâncimile
cerului un alt Soare uriaş mi-a auzit rugăciunea şi se ridică acum pe cer ca un
om - omul fotonic - , iar eu urc scările, adulmecând mirosul cald de cafea din
ibric. Singurul meu viciu şi răsfăţ pe care mi l-am rezervat, şi care mă ajută
să scap de greaţă, aici, unde stau, exilat, în singurătatea mea solară, ca un
zeu zdrenţuros şi teribil din Munţii fabuloşi ai Destinului, în Fortăreaţa
carpatică din Creasta Anilor... Exilat de un duh rău care a ajuns stăpân peste
această planetă. Înlănţuit de o zeiţă a pământului venită din cer, plină de
senzualitate, de bogăţie şi mister. Şi sfâşiat de singurătate de o altă Diana
Cyntiană, complice la o crimă care nu ştie, sau nu vrea, să-mi recunoască
transcendenţa mea de Cârmuitor Eonic.
Ajuns în
camera de la etaj, deschid laptopul şi îmi sorb cafeaua cu lăcomie, ţinând cu
amândouă palmele ceaşca mare de cafea, suprapunâdu-mi degetele reci de pe o
palmă pe alta, ca să le încălzesc de ceaşca fierbinte. După aproximativ o oră,
timp în care eu scriu de zori pe mini laptopul meu Toshiba, fereastra camerei
se dezgheaţă, ceaţa cea groasă, albastră şi lipicioasă a dispărut, s-a ridicat
sau a intrat în pământ ca o plasmă, cerul devine senin, luminos, zăpadă
străluceşte pe dealuri, bradul verde de la fereastra, acoperit de zăpadă,
scânteiază şi el de bucurie cu lumină verde-galbenă şi albastră. Azi soarele
şi-a adus aminte de noi, şi-a întors faţa cea bună din adâncimile cerului şi a
împrăştiat norii cenuşi de zăpadă, ca să ne lumineze încă o Zi mare şi sfânta
cu Lumină Caldă.
Da, acum
ştiu că există cel de-al cincilea soare, soarele mişcării, care dansează şi
lucrează... Dansează la unii, în acorduri de chimvale şi alăute cu Soarele
uriaş din Pleiade. Şi lucrează la alţii, în sunete de timpane, cu gasul spart,
cu cea de-a cincea forţă uriaşă. Când forţa aceasta e benefică e începutul
Eonului mesianic. Iar când e malefică e eonul dracului. De aceea, dacă te rogi
cu faţa la soare, şi îţi vezi soarele din piept numit suflet, Dumnezeu îţi dă
lumină, uneori chiar mai mult decât poţi duce, pentru că El ştie ce vrei chiar
şi înainte de ai cere ceva. Iar dacă te rogi la Apusul soarelui pe malul unei
ape sau a unui lac, pe malul mării sau pe malul Oceanului, stând cu spatele la
Apusul soarelui, îţi poţi vedea Destinul în oglinda apei. Da, trebuie doar să
şti cum să-i întinzi Mâna Destinului şi El te vede şi îţi spune dacă destinul
tău e deschis sau închis, dacă e cald său rece, dacă îl bate ploaia şi vântul,
sau dacă e luminos ca soarele şi te luminează cu Lumină caldă.
Şi totuşi se
învârte şi levitează o altfel de biosferă de bioluminiscenţă stelară în capul
meu...” Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă, /De racla ta reazem eu harfa mea
spartă/Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/O rază fugită din chaos
lumesc.” (Mortua Est! De Mihai Eminescu) Să mori, să dormi, ori poate să
visezi... Ca o zeiţă a pământului venită din cer şi plecată la cer, plină de
senzualitate, de bogăţie şi mister?... Sau ca un zeu zdrenţuros şi teribil din
Munţii fabuloşi ai Destinului, într-o tară verde numită de toţi comentatorii
antichităţii Terra Mirabilis?! Acum chiar că aşi emigra într-o pădure virgină,
necălcată de om, undeva într-o biosferă de bioluminiscenţă solară, din Bucura-Dumbravă,
via Sfinxul-Babele-Vârful Omu’... Să ies odată pentru totdeuna din sfera
Pământului opac şi să mă pierd prin pădurea verde-albastră de cristal... într-o
altă biosferă luminoasă, clară, translucidă şi scânteietoare, pe Drumul
soarelui cu Lumină Caldă... Ca să nu mai ştie nimeni de mine, cine am fost,
cine sunt şi ce mult v-am iubit pe toţi!
O, soare,
văzător singuratic, tu, care controlezi totul în cer şi pe pământ - pentru că
ştiu că mă ai şi pe mine în vizorul tău eonic, ajută-mă să emigrezi acum într-o
pădure verde-albastră, de cristal. Dar vezi cum faci cu oasele mele care mai
scânteiază, să nu am soarta lui Acteon, transformat în cerb de Diana Cyntiana
şi apoi sfâşiat de proprii lui câini de vânătoare, ci să mă găsească acolo
Cerbul ăl bătrân din Fortăreaţa carpatică, să stau de vorbă cu el şi să-l rog
frumos să mă ia şi pe mine în coarnele lui ancestrale, genealogice şi
imperiale... şi să mă ducă unde o vrea el... la margini de ape sau la margini
de pădure, să mă îngroape, sub zăpadă argintie la rădăcina unui copac secular.
Şi dacă
bătrânul Cerb Atlant nu va veni la Întâlnirea dintre Pământuri, în pădurea
verde de cristal şi plasmă albastră, plângându-se că e prea frig în Satul
planetar şi nu mai e destulă iarbă, atunci... atunci nu-mi mai rămâne decât să
strig de trei ori: vai mie! Vai, Doamne! Vai, bunicule! Vai, mamă, care m-ai
născut! Nu mă mai blestemaţi şi pe mine de trei generaţii, ca să mor cu zile în
alte trei generaţii de ani singur, sfâşiat de singurătate, cum sunt acum,
rătăcit prin Munţii Piatra Craiului şi trăind ca vai de lume... singur într-un
Munte de Speranţă! Vai, mamă, iartă-mă! Iartă-mă, că n-am ajuns lângă tine,
când mă strigai de auzea tot satul, în iarna lui februarie 2005... când auzea tot
satul meu natal cum mă strigai matale, mamă: “Teluu!... Teluuuu!...
Teluuuuuuuu!” Numai eu nu auzeam cum mă strigai, mamă... Numai eu un auzeau cum
mureai, matale, mamă, îngheţată de frig şi de singurătate, cu pumnii strânşi,
aşteptând până în ultima clipă să vină la tine măcar unul din cei trei copii ai
tăi, să te ţină de mână şi să-ţi închidă ochii tăi verzi ce ne-au luminat toată
copilăria şi viaţa...
Iartă-mă,
buna mea mamă, că am ajuns la tine târziu, când tu erai deja în sicriu, am
aflat, după aceea, de la tanti Ileana lui Ticaneţ, că ai murit singură în casă,
îngheţată de frig, în februarie, la minus 26 de grade, cu pumnii strânşi, în
semn de apărare, aşa cum te-am găsit în sicriu! Ştiu că acum e prea târziu
să-mi cer iertare şi să mă ierţi, dar nu ştiu de ce aşi vrea să cred şi aşi
vrea să ştiu că, măcar în ultima clipă, un înger alb şi bun a coborât atunci
din cer în singurătatea ta, ca să îţi ia sufletul tău frumos şi să-l ducă la
cer, la bunul Dumnezeu pe care l-ai iubit şi pe care l-ai dorit atât de mult în
inima ta... Ce mult te-am iubit, mamă! Nu ştiu de ce aşi vrea să cred şi aşi
vrea să ştiu că ultimele tale cuvinte, din ultimele tale clipe de singurătate
trăite în grea suferinţă pe pământ, au fost adresate bunului Dumnezeu, tatălui
tău, tatălui meu şi celor trei copii ai tăi, care sunt în viaţă. Şi că bunul
Dumnezeu ţi-a auzit strigătul tău şi a trimis la tine îngerul bun, ca să îţi ia
sufletul şi să-l ducă la cer.
Buna mea
mamă, eu port steagul! Steagul biruinţei sufletelor de lumină fără de sfârşit.
Şi drapelul tău îndoliat de atâtea suferinţe umane, simbol al renaşterii noului
eon românesc şi începutul sfârşitului acestui Pământ opac ce va fi în curând
transformat într-un pământ nou sub un cer nou!
Buna mea
mamă, eu sunt sămânţă din sămânţa sufletul tău de lumină ce s-a urcat la cer,
prelungind acum Coloana sufletului de lumină din lumină, de pe axa Pământului
pe axa Cerului Cristalin, spre o nouă planetă Albastră, luminoasă, clară,
translucidă şi perfect “terraformatată” de fiul tău, Constantin!
Buna mea
mamă, eu sunt ultimul strigăt al fiului către Tatăl ceresc! Sunt ultimul ţipăt
către mama lui care l-a condamnat la moarte! Şi poate ultimul glas din uriaşa
Simfonie a Durerii şi Fericirii umane, în cea mai lungă Noapte de Cristal din
sfârşitul Anul Galactic 2012!
Auzi-mă,
buna mea mamă, când te strig în sunete de timpane, cu glasul spart! Auzi-mă,
când te chem şi te strig din adâncimile cerului, aşa mă strigai matale, mamă,
în ceasul morţii, în urmă cu şapte ani, pe patul de moarte.
Dacă m-ai
condamnat atunci la moarte prin blestem – dezleagă-mă de blestem, buna mea
mamă! Şi eliberează-mă din lanţul reîncarnărilor, ca să pot muri liniştit, pe
mine mie redă-mă!
Dacă m-ai
condamnat atunci la moarte prin iubire – primindu-mi propria moarte ca pe un
semn de lumină şi iubirea ca un blestem – ridică-mi blestemul şi redă-mi
iubirea dintr-început, buna mea mamă, acea Iubire care există dinaintea Facerii
Lumii!
Şi dacă m-ai
condamnat la suferinţă veşnică prin artă lungă şi viaţă grea – întăreşte-mi
credinţa, buna mea mamă, ca să pot să-mi duc Crucea de lumină până la capăt cu
demnitate! Precum în cer, aşa şi pe pământ! Amin!
... E o dimineaţă de iarnă tristă şi rece, suntem în
11 decembrie 2012 şi exact peste zece zile, pe data de 21 decembrie, se încheie
Anul galactic de 24900 de ani, după Calendarul mayaş. Toată lumea aşteaptă
fenomenul cosmic de aliniere a planetelor din sistemul nostru solar, după care,
spun toate profeţiile şi cărţile sfinte, se încheie un ciclu de existenţă umană
şi inagurăm al cincilea ciclu de existenţă, şi poate ultimul de
“terraformatare”. Ce se va întâmpla atunci, şi după această dată, nu ştie
nimeni exact. Dar cei mai mulţi dintre internauţii cârcotaşi, bârfesc acum Anul
Cosmic pe toate forumurile şi râd în barba lui Dumnezeu. Râd şi batjocoresc
sfârşitul lumii, fără să se gândească măcar că, nu aduce ceasul ce aduce clipă,
că toate au un început şi un sfârşit şi că orice este posibil să se întâmple,
în chiar clipă aceasta.
În fiecare
zi viaţa mea începe de la început... Dar parcă am mai vorbit despre asta...
Despre cum se repetă mereu aceiaşi istorie a unui mari înşelătorii umane. Voi
scrie şi azi în Jurnalul meu de Atelier despre ştiinţa faptelor mele de artă,
care nu se repetă. Voi scrie şi azi despre universul Artei-transformării… Voi
continua să fac terapie prin scris, cu umilele mele forţe artistice pe care le
mai am. Voi căuta şi azi ceva... Nici eu nu mai ştiu ce... Dar sigur voi căuta
ceva nou...
”Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide,
cere şi ţi se va da”, spune cartea sfântă. Da de unde! Azi poţi să cauţi, să
baţi şi să ceri şi Ziua şi Noaptea şi Luna de pe cer, că nu-ţi mai dă nimeni
nimic... Nici măcar nepotul marelui şef divin care a facut lumea, nu-ţi mai dă Luna,
care atârnă şi azi pe peretele de bârne, sau măcar Ziua, închisă în “Cutia de
lemn cioplit” în care stă ascunsă lumina zilei, atârnată de grinda Casei. Îţi
dă bunicul numai Noaptea la cutie. Şi chiar şi Cutia e pe datorie, acum. Dar şi
când voi sparge eu Cutia de lemn cioplit şi fermecat în care stă închisă Ziua, ca
să vedeţi toţi cum se umple universul de “lemnyoactivitate” şi de
bioluminiscenţă solară, să vă ferească Dumnezeu! Să vă ferească Dumnezeu, când
se va stinge universul întreg într-un singur Zeu!... Atunci...“totul va fi o
singură Zi”, spune cartea sfântă. Atunci... “Se stinge universul întreg în noi /O
rază încă... încă o scânteie /Şi apoi dispare tot... şi apoi /Simt încă glasul
tău iubit, femeie /Şi apoi nu vom mai fi nimic noi doi!”, spune Mihai Eminescu.
Azi, parcă
toţi ne închidem unul altuia porţile către cer, către cerul sufletelor fără
chei... Or s-or fi aruncat deja toate cheile sufletelor peste bord, s-au tras
obloanele democraţiei, iar noi plutim acum pe o apă tot mai tulbure, pe un
ocean de moluşte. Sau pe un Ocean de eter-aer-foc-apă, într-o lume ce se arată
a fi pe pământ fără centru iar în cer într-un război al focului stelar.
Azi albul e
negru şi negrul e alb. Azi cerul e deschis în toate sensurile posibile. Dar
numai cerul e deschis, nu şi omul. Azi, când se încheie Anul galactic, omul se
închide în el şi devine tot mai golit de suflet, tot mai singur şi mai trist.
Constat cu o tristeţe solară că, cu cât se deschid cerurile mai mult, cu atât
omul se închide în el şi devine mai înstrăinat...
”Tristă va
fi faţa soarelui... Lumea se va goli de oameni, se va micşora şi va fi
umilită...”, spune cartea sfântă. Aceasta nu poate fi decât un semn ceresc, că
timpul sacru e aproape. Şi că din 21 decembrie 2012 trebuie să ne pregătim
toţi, dar absolut toţi, întru Înalţarea-Împlinirea şi Împărăţia sufletelor de
lumină fără de sfârşit... Aşadar, să ne pregătim pentru ultima călătorie
atemporală, spre staţia finală – Sfântul Soare! Cu un singur bilet de Intrare,
la Ultimul spectacol jucat serios. “Iocari serio” este Jocul lui Dumnezeu cu
cerul şi cu oamenii. Cu cerul, prin alinierea planetelor. Şi cu oamenii, prin Mesagerii
şi Cârmuitorii Lui Eonici, într-o Uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane.
Jocul lui
Dumnezeu cu cerul şi cu oamenii, fără îndoială va continua şi după 21 decembrie
2012, până în 2081. Dar vă asigur că va fi un Joc serios, spre Marea Trecere în
universul Artei-transformării... De aceea, orice căutăm noi, pe pământ şi în
cer, vom găsi mereu altceva... Să cauţi ceva şi să găseşti altceva. Fenomenul
acesta se cheamă serendipitate. Să cauţi aur în “Fortăreaţa Carpatică” şi să-ţi
găseşti strămoşul tău de 30.000 de ani într-un Templu tăiat în marmură, nu-i
dat oricărui muritor. Românii şi-au găsit strămoşul lor, îngropat aici, la noi.
S-a găsit în Roşia Montana scheletul unui Atlant de 12 metri din Oraşul Sacru -
Atlantisul - din Terra Mirabilis. O mai mare minune ca această nu există.
Ar trebui să
mediatizăm la maximum aceste mari descoperiri arheologice, care ne aparţin nouă
în întregime. Şi să sărbătorim oficial evenimentul acestor descoperiri cosmice.
Nu să jucăm “Alba-neagra” în parlamentul ţării şi în parlamentul Uniunii
Europene. De ce tace Ministerul Culturii şi Academia română şi ICR-ul şi nu dau
nici măcar un comunicat cu privire la această mare descoperire cosmică? Iar pe
forumurile şi reţelele de socializare internauţii cârcotaşi bârfesc toată ziua
propria noastră istorie milenară de zeci de mii de ani... Aceasta e dovada că
lumea noastră sinucigaşă e programată spre
catastrofa umană şi ecologică de un duh rău care a ajuns stăpân peste planetă.
Istoria
adevărată este ştiinţa faptelor care nu se repetă. Suntem noi doar un popor de iepuri,
aşteptând Iarna când vor muri cangurii?
Sau suntem cel mai vechi şi cel mai viteaz popor din toate neamurile
pământului, un popor de pelasgi, de atlanţi şi de geto-daci, aşa cum ne-au
numit toţi comentatorii antichităţii?
* * * * *
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
Să cauţi
ceva şi să găseşti altceva. Fenomenul acesta se cheamă serendipitate.
Să cauţi Infinitul
în “Coloana fără de sfârşit” - în “Stâlpul Moştenirii” - şi să găseşti “Coloana
prizonierelor neantului divin”, cum iese din Pământ…
Serendipity!
Să cauţi
Eternitatea în “Coloana prizonierelor neantului divin”… şi să găseşti “Coloana
soarelui de vis”, cum coboară din cer…
Serendipity!
Să cauţi
Visul în “Coloana soarelui de vis” şi să găseşti “Coloana Femeia-îngerul
melancoliei”, cum cântă un cântec de aprigă slavă!
Seredipity!
Să cauţi
Dragostea în “Coloana Femeia-îngerul melancoliei” şi să găseşti “Copilul care
joacă dame”... Cum se joacă cu “săgeata de aur” a lui Abaris şi cu arma de “foc
stelar” a lui Apollon Hyperboreeanul!
Seredipity!
Să cauţi
Libertatea pe pământ... şi să descoperi că de fapt nu eşti altceva decât “
Vânătorul stelelor”, care trage cu “săgeata de aur” în cer, prelungind Coloana
infinită, de pe axa Pământului pe axa Cerului Cristalin, ca o Rază Cosmică ce
se întoarce spre tine precum un bumerang sub forma unei “Stele arzătoare cu opt
raze”!
Serendipity!
Să mori, să
dormi şi să visezi cum, de zece ani (perioada de incubaţie), “Steaua arzătoare
cu opt raze” îţi umblă prin cap, levitează, oscilează şi pulsează în cap şi în
inimă, precum soarele din piept numit suflet!
Serendipity!
Să cauţi
Visul, Dragostea, Infinitul şi Eternitatea într-o “Stea arzătoare cu opt raze”,
pe a cărui raze i-ai fixat opt Coloane luminoase spre aşi stabili echilibrul
între cer şi Pământ... Şi să vezi cum din centrul ei ţâşneşte Coloana soarelui
de vis, ca un Stâlp Central, luminând tot vazduhul. Iar din Coloanele
luminoase, să vezi cum se formează mereu, în expansiune infinită, alte 64 de
“Stele arzătoare cu opt raze”...
Serendipidy!
Să cauţi a
cincea forţă în explozia Big-Bang-ului lui A. Einstein, de ordinul şi mărimea
10 la puterea 60... şi să găseşti o altă explozie şi implozie, a AND-ului
primordial al creaţiei universale ce se perpetuează prin codul tău genetic, de
ordinul divin şi mărimea 8 la puterea 64 de “Stele arzătoare cu opt raze”. Dar
lucrul acesta nu-i dat oricărui muritor.
Serendipity!
Să cauţi o
muzică cerului în imensitatea variaţiunilor de ritm cosmic şi istoric... şi să
descoperi şapte miliarde de fiinţe umane... Dintre care, un sfert dintre
acestea fiinţe de lumină dansează un dans al biosferelor de bioluminiscenţă
solară şi cântă un cântec de aprigă Slavă la unison cu Dumnzeu şi cu Soarele
uriaş din Pleiade, în armonii de chimvale şi alăute... Iar trei sferturi din
omenire dansează dansul soarelui galactic şi cântă în sunete de timpane cu
glasul spart, într-o uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane.
Serendipity!
Să-ţi cauţi
strămoşii şi strămoaşele în coloanele de popoare înlănţuite genetic... şi să
descoperi Soarele uriaş din Pleiade, care colcăie de fiinţe înaripate!
Serandipidi!
Să-l cauţi
pe tatăl tău în Soarele uriaş din pleiade şi pe mama ta în Soarele galactic...
şi să descoperi în Luceafărul de dimineaţă “Geneza prin implant”, iar în
Luceafărul de seară “Geneza prin interferenţă”.
Seredipity!
Să cauţi în
adâncimile cerului naşterea celor cinci sori, care interferează în Anul
galactic, odată cu alinierea planetelor, într-un singur Soare uriaş ce se
ridică pe cer ca un om... Şi să descoperi Infinitul, Eternitatea, Visul,
Dragostea, Libertatea şi respectul pentru Divinitate şi pentru Legea Sacră... Să
descoperi toate aceste valori eterne, fără de care omenirea nu v-a putea
supravieţui!
Serendipity!
Sirnea, 11
decembrie 2012
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
PS:Fie ca odată
cu încheierea Anului galactic, prin fenomenul cosmic de aliniere a planetelor, data
de 21.12. 2012 să devină începutul unui
nou Eon social-planetar şi galactic-universal. Iar planeta Terra să devină o
Stea. O Stea luminoasă şi perfect translucidă, ca o biosferă de lumină verde-
albastră, aşa cum a fost concepută şi proiectată de fapt în faza iniţial de Dumnezeu,
împreună cu genialii lui arhitecţi şi Cârmuitori Eonici, dintr-un Telostellerator
“ terraformatat” dintr-o “Stea arzătoate cu opt raze”, care oscilează de
milioane de ani la confluenţa dintre plasma solară şi plasma albastră a
magnetismului biotopului nostru terestru.
Oamenii
de ştiinţă spun că miezul Pământului se va transforma, din plasmă roşie în
plasmă albastră. Şi că această transformare a miezului Pământului face ca să nu
mai pulseze energie, ci va emite în mod continuu şi constant fluxuri de
particole “SAR” în spaţiul cosmic. Apoi, tot ei spun că nici o planetă nu s-a
mai transformat aşa, pănă acum. Şi că această transformare s-a petrecut numai
în cazul unor stele şi niciodată în cazul unei planete.
Eu cred că Pământul Interior este gol, locuit
de Cârmuitori Eonici. Şi că plasma din interiorul Pământului a fost dintotdeuna
albastră. În privinţa transformării planetei în stea, eu cred că, din moment ce
toate planetele au fost în faza iniţială de concepţie şi proiecţie nişte “Stele
arzătoare cu opt raze”, această transformare din planetă în stea este benefică
şi urmează evoluţia ei firească şi naturală, pe scara creaturală, în ştiinţa viului.
Dacă nu ar fi aşa, atunci universul ar fi
staţionar şi tehnologic. Ori noi ştim că Universul întreg este constiinţă în
expansiune infinită. Iar universul nostru social-planetar şi galactic-universal
nu poate fi decât un Organism viu, pe o scară creaturală, în expansiune
infinită, de pe axa Pământului pe axa Cerului Cristalin, într-o permanentă
explozie şi implozie, a ADN-ului primordial al creaţiei ce se perpetuează prin codul
nostru genetic, de ordinul divin şi mărimea 8 la puterea 64 de Stele arzătoare
cu opt raze.
Universul este conştiinta
în expansiune infinită, iar noi suntem particole, noduri şi semne, scântei şi
flăcări vii, albe si negre, din Holograma cosmică. Cand aceste particole,
scântei, flăcări, etc., încep să scadă sub 3000 de grade celsus, proporţional cu expansiunea Universului, se
produc evenimente cosmice şi ecologice importante: lumina din lumina se separă
de materia şi iese din întunericul universului bioluminiscenţa solară. Aşa cum
s-a întâmplat, de altfel, şi în Geneza : "Pământul era fără formă şi gol;
şi întuneric era peste faţa adâncului şi Spiritul lui Dumnezeu se mişca peste
întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.
Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de
întuneric"
Dar, pentru ca viaţa să fie posibilă în
universul social-planetar şi galactic-universal, trebuie să există atât stele
mari cât şi stele mici, precum această “Stea arzătoare cu opt raze”. Stelele
mari trebuie să existe pentru că numai în cuptoarele lor termonucleară,
sono-atomice, se produc toate elementele necesare vieţii. Iar stelele mici,
precum Soarele, Pământul sau alte planete (care urmează şi ele să se transforme
în stele), trebuie să existe pentru că numai stelele mici ard destul de mult
pentru a menţine viaţa pe o planetă.
Astfel, toate corpurile din cer şi de pe
pământ ard, pulsează, emite raze, se sting şi se aprind, în explozia şi
implozia ADN-ului primordial al creaţiei ce se perpetuează prin codul nostru
genetic, de ordinul divin şi mărimea 8 la puterea 64 de Stele arzătoare cu opt
raze. Toate corpurile şi fiinţele din cer şi de pe Pământ, se sting şi se
aprind cu măsură, în oscilaţii, vibraţii şi rezonanţe, în stringuri şi în
corzi, ca nişte note muzicale, în 64 de Octave, într-o uriasă Simfonie a
Durerii şi Fericirii umane.
Vă mulţumesc pentru interesul acordat
operelor mele de sculptură şi acestor proiecte şi scrisori, pe care sper să-l
pot merita în întregime sau măcar într-o oarecare măsură.
Vă doresc cer înalt şi idealuri pe măsura
Cerului Cristalin!
Cu sinceritate şi admiraţie, Sandu-Milea
Constantin
* * * * * * * * * * * * * * *
* * * * * * * * * * * * * *
Dragi prieteni,
Fie ca naşterea Domnul nostru Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii, să ne aducă bucurie şi lumină în sufletele
noastre!
Şi Anul care vine, odată cu încheierea Anului
galactic care ne bate în porţi prin alinierea planetelor, să fie începutul
sfârşitului acestui Pământ opac. Şi transformarea Pământului să se petreacă la
nivelul universului social-planetar cu Lumină Caldă în fiecare ţară, în fiecare
casă şi în fiecare om.
Sărbători fericite!
La multi ani!
* * * * * * * * *
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu