Despre competenţa şi miopia decidenţilor politici români. (Un Post scriptum (PS) de la o scrisoare adresată în anul 2007 secretarului de stat de la Ministerul Culturii, domnului Vlad Virgil Niţulescu)

                                           Autoportet, 1982
  

    În primăvara anului 2007 – Anul integrării oficiale a României în Uniunea Europeană – m-am adresat printr-o scrisoare oficială secretarului de stat de la Ministeul Culturii, domnului Vlad Virgil Niţulescu, în care am prezentat un proiect cultural universal şi am cerul sprijin financiar pentru organizarea unei expoziţii de artă la Bucureşti şi pentru construcţia unor sculpturi monumentale în Braşov. În scrisoare am cerut, printre altele, şi o recomandare pentru a publica eseul “Brancuşi în conştiinţa românească” în paginile unei reviste de cultură subvenţionată de Ministerul Culturi. Scrisoarea n-a avut nici un ecou din partea Ministerului culturii, a urmat doar câteva replici scurte pe via e-mail date de secretarul de stat VVN prin care şi-a justificat “competenţa şi decidenţa politică mioapă”.  Public mai jos doar acest “Post scriptum” din răspunsul meu dat domnului secretat de stat VVN.
 

    “PS: Despre recomandări celebre

   Emil Cioran a stat în fiecare zi pe o bancă în parc timp de o lună de zile, ca să treacă pe acolo într-o zi marele filozof francez Jean-François Revel pentru ai cere filozofului o recomandare să-şi publice prima carte în limba franceză după primii zece ani de exil la Paris. 20 de ani mai târziu, acelaşi filozof JFR avea să-l numească pe Cioran “cel mai mare stilist în viaţă al limbii franceze”, de origine română.

  Constantin Brâncuşi mărturiseşte în ultimi ani de viaţă că fără recomandarea celor trei mari doamne ale României din epoca, Carmen Sylva, Otilia Cosmuţă şi Maria Bengescu, dintre care prima era chiar regina României, nu ar fi fost primit poate niciodată în atelierul marelui sculptor Auguste Rodin.

   Aceste recomandări ar trebui să fie continuate într-un fel şi astăzi în lumea civilizată, însă din nefericire în România post-revoluţionară nu mai are cine să te recomande acum. Începând cu anul 1947, odată cu schimbarea formei de guvernare din monarhie în republică bolşevică, treptat a dispărut întreaga “aristocraţie a sângelui” şi odată cu aceasta a dispărut şi “aristocraţia spiritului”, în ţară rămânând doar un singur clan, care în anii ce au urmat s-a transforma în cea mai perversă aristocraţie care a existat vreodată pe pământ: “aristocraţie muncitorească”, care se recomandă acum doar ea pentru ea, conform zicalei populare “ţiganul când a ajuns împărat prima dată pe taică-său l-a spânzurat”.

   Dintotdeuna, marii artişti romantici care au iubit fără măsură lumea aceasta, ca să nu îşi piardă rodul creaţiei, au avut nevoie de scrisori de recomandare din partea unei aristocraţii a Renaşterii spirituale, care spuneau Da vieţi şi garantau viitorul. Pentru că, artiştii, prin creaţia lor, sunt o necesitate biologică şi oglinda alcătuirii sufletului fiecărui popor, fără de care nici o societate civilă nu va fi posibilă în viitor.

    În finalul acestui e-mail, permiteţi-mi să vă scriu acum şi o scurtă argumentaţie de conştiinţă solară. Conştiinţa şi recunoaşterea valorilor culturale, naţionale şi universale, sunt  pietrele de temelie ale fiecare popor. În cazul nostru, românesc, sunt elementele primordiale pentru reconstrucţia poporului român şi scoaterea acestuia din întuneric şi negaţie. Dumneavoastră sunteţi o conştiinţă în poziţia în care vă aflaţi, de secretar de stat la Ministerul Culturii, iar eu sunt o conştiinţă în poziţia în care m-a pus Dumnezeu, de artist-sculptor român. Aşa încât nu e nimic extraordinar să fim conştienţi şi să recunoaştem valorile culturale, fie ele naţionale sau universale. Conştiinţă nu e luxul câtorva, uni recunosc valoarea iar alţii nu. Conştiinţa şi recunoaşterea valorilor acestui popor este o simplă obligaţie pentru toţi românii de pretutindeni. Noi am fost creaţi pentru aceasta.

   Sculptura mea monumentală are un limbaj universal, un limbaj semiotic al iubirii care transforma „semnele arbitrare” în „simboluri consacrate”. Pe sculptura mea nu scrie că „am păzit oile, că am fost cândva lucrător agricol în Toscana, sau că am reparat locomotive şi am construit avioane în tinereţe, pe vremea celui mai mizerabil stat poliţienesc şi bolşevic, şi cu toate astea nu o vede nici măcar un Secretar de Stat de la Ministerul Culturii Române. Vorba poetului Nichita Stănescu: „Am trecut şi eu printre voi, fiinţe monstruoase, dar nu prea aveam prin ce trece, şi nici cu cine şi nici cu ce petrece...” Asemenea poetului Nichita, trec şi eu acum, de unul singur, din „spaţiul sublunar” , supus corupţiei,  în „spaţiul supralunar”de origine solară, prelungind Coloana infinită (al unui alt Brâncuşi rămas în ţară) pe pe axa Pământului pe axa Cereului Cristalin, ca să vă aduc în casele d-voastră ”lumina ce întrece toate luminile”. Şi ce păcat că nu mai vede nimeni azi, nici Coloana infinită şi nici lumina, în ţara asta tristă şi plină de umor...

   Doamne, ajută-i pe artiştii care fac o artă din familia sacrului, că tare grea le este Crucea de lumină!

   Îmi scrieţi că, în serviciul d-voastră de Secretar de Stat la Ministerul Culturii, citez:  “nu am competenţa să recomand şi artişti unor reviste de cultură”. Ce riscaţi domnule secretar de stat la Ministerul Culturii, Vlad Virgil Nitulescu, să mă recomandaţi unui om de cultură, competent, care conduce o revistă de cultură, pentru a publica eseul “Brâncuşi în conştiinţa românească”?

 Aştept răspuns verbal şi în scris de la secretarul de stat de la Ministerul Culturi Romane, Vlad Virgil Niţulescu.

    Vă salut, cu adâncă consternare şi tristă amărăciune, sculptor Constantin Milea Sandu

Atelier: str. Neagoe Basarab, Nr.17 (Piaţa Teatrului) Braşov, 2007.

Tel:0744994454”

                                                         * * *

    Marin Preda, unul din cei mai mari scriitori pe care i-a avut România, spunea, în ultimii ani de viaţă, în cercul lui de prieteni: „Să ne ferească Dumnezeu să ajungă la putere această „aristocraţie muncitorească”, provenită din cel mai mizerabil stat poliţienesc şi bolşevic din Europa, că atunci va veni sfârşitul lumii.” Iată că am ajuns să trăim aceste vremuri tulburi, guvernaţi şi conduşi de 23 de ani de cea mai perversă „aristocraţie muncitorească” care a existat vreodată pe pământ.

   O „aristocraţie muncitorească” extrem de agresivă, care „graţiei” bolşevicului Ion Iliescu a reuşit „performanţa” în 1991 să transporte cu „trenuri speciale” minerii din Valea Jiului la Bucureşti, ca să intre în Parlamentul ţării cu bâtele, de au trebuit să fugă înspăimântaţi toţi senatorii şi deputaţii din Parlament. Singurul senator care a avut curajul şi a rămas atunci în Parlament a fost poetul ardelean Ioan Alexandru, care a îngenunchiat în faţa minerilor bătăuşi şi le-a zis: „Fraţilor, opriţi-vă, aici e sfatul ţării!”. Minerii s-au oprit pentru un moment din sălbaticia lor şi vâzându-l pe poet îngenunchiat n-a avut curajul nici unul să-l lovească cu bâtele, l-au lăsat acolo pe poetul înluminat, apoi au continuat asaltul pe străzile Bucureştiului, au spart toate sediile partidelor din opoziţie, au bătut intelectualii cu barbă şi pe studenţii de la facultatea de arhitectură şi au devastat trei zile Bucureştiul, schilodând cu bâtele bruma de intelectuali români şi omorând oameni nevinovaţi de pe stradă. Ca să-şi cunoască originile, este bine să ştie şi copii şi nepoţii noştri, că în urmă cu doar 23 de ani a existat o „aristocraţie muncitorească” în cea mai pură formă de agresivitate umană, care şi-a făcut „debutul” în zilele post-revoluţionare din 1990 cu lozinci şi sloganuri de genul: „Moarte intelectualilor” sau  „Deştepţii să moară, proştii să trăiască”. Aşa încât nici nu ar trebui să ne mai mire de ce după 23 de ani de aşa zisă democraţie occidentală şi „capitalism de cumetrie” (expresia aparţine ex. preş. Ion Iliescu) Căruţa cu proşti a Balcanilor se află chiar în România.  

   Aştept clipa şi momentul istoric când 30 de milioane de românii, din ţară, din Republica Moldova şi de pretutindeni, sau măcar o parte semnificativă dintre ei, o masă critică, se vor deştepta şi se vot trezi din „somnul cel de moarte” în sfârşitul istoriei celei mai mari înşelătorii umane, pentru ca împreună cu celelalte 27 de state din UE să răsturnăm odată pentru totdeuna Căruţa cu proşti din Uniunea Europeană, să stingem butoiul cu pulbere din Balcani şi să aprindem o altă flacără a revoluţiei, de data aceasta o flacără a Revoluţiei de conştiinţă solară, care să cuprindă toată Uniunea Europeană şi în final întreagă lume liberă.

   Sculptor,  Constantin Milea Sandu